Protocol
Între discursurile şi glumele şefilor de stat din saloane şi violenţa contestatarilor de pe străzi, a celor anti-orice, cei care rămîn, adică oamenii copleşiţi de ceea ce li se întîmplă acasă şi la serviciu, la bancă şi la magazin, au urmărit săptămîna trecută evoluţiile de la Londra şi Strasbourg, de la Praga şi Istanbul, încercînd să prevină dezacordurile din viitorul apropiat. S-au vehiculat cifre imense, s-au afişat zîmbete şi s-au produs îmbrăţişări nu întotdeauna sincere, divergenţele s-au discutat discret, în aşa fel încît a fost vizibil efortul concentrării oamenilor puternici să producă încrederea atît de necesară în redirecţionarea cursului actual. Războiul cu terorismul musulman, cu organizaţia Al Qaeda, şi prăbuşirea economiei mondiale au fost în centrul dezbaterilor şi domeniile în care s-au formulat proiectele unor soluţii pe termen scurt. Vedeta summit-urilor, preşedintele Barack Obama, s-a străduit să arate că de ţara lui depinde direcţia, fără să etaleze aroganţa brutală a înaintaşului său. Statele Unite şi-au modificat poziţia faţă de conflictul israelo-palestinian şi pledează pentru o atitudine mai nuanţată faţă de organizaţiile musulmane. "E important ca în Europa să se înţeleagă că, deşi acum eu sînt preşedintele Statelor Unite, şi nu dl George Bush, Al-Qaeda este încă o ameninţare şi o provocare majoră (...) Componenta militară va continua, şi Europa nu trebuie să se aştepte ca Statele Unite să poarte această povară singure." Dar dorinţa europenilor de a sprijini efortul militar este modestă: mai mult sau mai puţin explicit, cît nu sînt împinşi de agresiuni spectaculoase, liderii europeni tind spre menţinerea statu quo-ului, şi un comentator american, Robert Kagan, consideră că "George Bush le-a făcut europenilor o imensă favoare dîndu-le o scuză atît de bună ca să rămînă inactivi în desfăşurarea istoriei transatlantice" (The Washington Post, 2 aprilie). A fost evident acest lucru la Praga, cînd Guvernului reticent i s-a alăturat un mare număr de oameni care nu vedeau deloc necesitatea unui scut anti-rachetă preventiv faţă de eventualele arme nucleare iraniene sau faţă de altele de prin împrejurimi. Extinderea europeană a NATO " fie că e vorba de Turcia, de Georgia sau de Ucraina " e privită cu suspiciune de europeni, cei mai binevoitori considerînd că amînarea e cea mai bună soluţie. Navigînd între pesimism " necesar ca să-şi învingă adversarul republican " şi optimism " necesar ca să cîştige el " Barack Obama trebuie acum să insufle americanilor încredere în sistemul lor (care a dat recent atîtea rateuri): în Guvern şi în bănci, în industria automobilului şi în disponibilitatea cetăţenilor de a lua totul de la început. Oamenii cu picioarele pe pămînt spun că problema e pusă cu susul în jos: "Economia s-a prăbuşit şi oamenii şi-au pierdut încrederea, nu invers. Nu încrederea oamenilor va reda băncilor solvabilitatea, şi nu aşa se va reface ciclul consumului" (Peter Morici, economist, Universitatea Maryland). Şi în domeniul economic, Europa apasă pe frînă: sistemul de protecţie socială apără majoritatea ţărilor europene de consecinţele imediate ale crizei şi, în noua ca şi în vechea Europă, preocuparea pentru reglementare depăşeşte ispita acţiunii. La Londra, la Strasbourg, la Praga, chiar şi la Istanbul s-au făcut eforturi vizibile pentru a mima înţelegerea şi consensul. Uneori prefăcătoria creează obişnuinţă. Sfidînd protocolul, Michelle Obama a atins-o într-un gest mai degrabă tandru pe Regina Angliei. Majestatea Sa nu s-a formalizat şi i-a răspuns în aceeaşi cheie. În ceea ce-i priveşte, liderii europeni par mai degrabă dispuşi să-şi păstreze morga: îşi asigură fondul principal de resentimente faţă de viitorul unilateralism al Americii.