Promisiuni şi omisiuni. Bilanţul lui Hollande

Preşedintele Franţei a anunţat că nu va candida la alegerile din 2017. E o premieră absolută: e pentru prima dată cînd un preşedinte francez nu se prezintă la alegeri pentru a obţine un al doilea mandat. François Hollande, a cărui cotă de popularitate e în cădere liberă, îi deschide astfel calea premierului Manuel Valls drept candidat al stîngii. E o decizie înţeleaptă într-un moment în care populismul şi extrema dreaptă par să pună stăpînire pe Franţa. Cum se explică impopularitatea preşedintelui? Cum se explică adeziunea tot mai mare pentru Marine Le Pen şi al său Front Național? Ambele fenomene se datorează, în mare măsură, chiar preşedintelui.

În 2012, la începutul mandatului său, Hollande anunţa un program de redresare economică întins pe doi ani. Erau 60 de promisiuni ferme şi „o agendă a schimbării“. Era perioada marilor speranţe. Preşedintele tocmai ales promisese să repare marile nedreptăţi sociale, să restabilească coeziunea, să ofere certitudinea bunăstării pentru toţi. Cel mai important punct pe această agendă: reducerea şomajului. Preşedintele s-a mai angajat atunci să adopte măsuri de stimulare a competitivităţii şi să echilibreze conturile publice. Era un program considerat ambiţios chiar şi de susţinătorii săi. Ce s-a ales de aceste promisiuni?

Primele rezultate ale măsurilor promise de Hollande încep să se vadă: şomajul e în uşoară scădere, la o cotă de puţin sub 10%. Dar în nici un caz nu se poate vorbi de o inversare a trend-ului: pur şi simplu se fac prea puţine noi angajări. Iar această infimă scădere a ratei şomajului vine, oricum, prea tîrziu, pe final de mandat, nu după doi ani, aşa cum se angajase preşedintele. În schimb, preşedintele socialist a redus taxele întreprinderilor şi a reuşit să impună un aşa-numit „pact de responsabilitate“. Şi, poate cel mai important, a reuşit să impună, în ciuda opoziţiei din propriul partid, o reformă a Codului muncii. Chiar dacă efectele nu pot fi depistate imediat, adoptarea acestor măsuri e mai degrabă o reuşită. Cît priveşte cheltuielile publice angajate prin aceste măsuri, acestea vor pune la grea încercare bugetul statului. În plan social şi economic, bilanţul e mai degrabă modest. Încrederea votanţilor de stînga nu a fost răsplătită. Singura promisiune îndeplinită cu certitudine de Hollande e aceea că nu va mai candida dacă nu va reuşi să inverseze curba şomajului.

Atacurile teroriste sîngeroase de anul trecut au marcat puternic acţiunea politică a preşedintelui Hollande, care s-a văzut în situaţia de a interveni pentru a consolida statul. Printre altele, el a propus o revizuire a Constituţiei în ceea ce priveşte situaţiile şi modalităţile în care se poate declara starea de urgenţă (de necesitate), precum şi prerogative suplimentare pentru preşedinte în situaţii speciale. Provocarea la care a trebuit să răspundă preşedintele a fost cum să lupţi împotriva terorismului fără să restrîngi libertăţile cetăţeneşti. La scurt timp după atentate, Franţa a adoptat modificări legislative cu privire la acordarea şi mai ales la retragerea cetăţeniei, modificări ale Codului Penal, mai precis înăsprirea considerabilă a pedepselor, dar şi noi încadrări juridice ale unor infracţiuni asociate terorismului. În plus, guvernul a anunţat 5000 de posturi noi în Poliţie şi Jandarmerie, 2500 de posturi noi în Justiţie şi 1000 de posturi noi la unităţile de graniţă. În plus, Hollande a mai anunţat, alt­fel decît promisese iniţial, că Franţa nu îşi va mai diminua efectivele militare. Esenţial în pachetul de măsuri împotriva terorismului e tonul general: „Pactul de securitate e mai important decît pactul de stabilitate“. Asta înseamnă mijloace (financiare) suplimentare puse la dispoziţia Armatei, Poliţiei şi Justiţiei pentru a combate terorismul, angajarea unor cheltuieli chiar cu riscul unor dezechilibre bugetare. Aceste cheltuieli suplimentare se ridică la aproape zece miliarde de euro pe an, indică unele estimări. Echilibrul bugetar pare o ţintă tot mai greu de atins în aceste condiţii. Cît priveşte securitatea naţională, e clar că e o misiune tot mai greu de îndeplinit. Dar asta nu i se mai poate imputa preşedintelui. Chiar dacă, simbolic, o garantează.