Promisiuni încălcate

21 octombrie 2010 PE CE LUME TRĂIM

În 2000, liderii lumii s-au întîlnit în New York şi au adoptat Declaraţia Mileniului, cu promisiunea de a reduce pînă în 2015 procentul celor care suferă de sărăcie extremă şi de foame. Au promis, de asemenea, înjumătăţirea proporţiei oamenilor care nu au apă potabilă şi canalizare; realizarea progreselor cu privire la nivelul primar de şcolarizare a copiilor de pretutindeni – fete şi băieţi deopotrivă; reducerea mortalităţii infantile cu două treimi şi a mortalităţii maternale cu trei sferturi şi combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli majore. Aceste angajamente, reformulate ca obiective specifice, măsurabile au devenit Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (MDGs – Millennium Development Goals).

Luna trecută, la zece ani de la acea întîlnire, conducătorii lumii s-au reîntors la New York pentru un summit al Naţiunilor Unite, la care s-a adoptat un document numit „Ţinerea promisiunii“ (Keeping the Promise), care a reafirmat angajamentul de a-şi îndeplini obiectivele pînă în 2015. Comunicatul de presă al Naţiunilor Unite a numit documentul „un plan de acţiune globală“ spre atingerea MDGs, dar este mai mult o expresie a aspiraţiilor, decît un plan. Care sînt şansele de a ne ţine promisiunile făcute în 2000?

După cum a subliniat filozoful de la Yale Thomas Pogge, sarcinile au fost uşurate prin redefinirea obiectivelor iniţiale. Chiar şi înainte de 2000, la Summitul Mondial pentru Alimentaţie, care a avut loc la Roma în 1996, s-a promis înjumătăţirea numărului celor subnutriţi pînă în 2015. Prin contrast, MDG-ul analog este de a înjumătăţi proporţia oamenilor care suferă de foamete (precum şi a celor care trăiesc în condiţii de sărăcie extremă). Deoarece populaţia lumii este în creştere, înjumătăţirea proporţiei nu înseamnă reducerea la jumătate a numărului celor aflaţi în suferinţă.

Dar răul încă nu venise. Cînd Declaraţia Mileniului a fost rescrisă ca un set de obiective bine determinate, punctul de pornire pentru calcularea proporţiei ce urma a fi înjumătăţită nu a fost stabilit în 2000, ci în 1990. Aceasta însemna că progresul deja înregistrat putea contribui la îndeplinirea obiectivului. Şi obiectivul devenise reducerea la jumătate „a proporţiei oamenilor din lumea în curs de dezvoltare“, ceea ce reprezintă o diferenţă importantă, pentru că populaţia din lumea în curs de dezvoltare creşte mai rapid decît cea a lumii în întregul ei. Pogges calculează că efectul concret al acestor modificări este acela că, în timp ce în 1996 liderii lumii promiteau că pînă în 2015 vor reduce numărul oamenilor subnutriţi la nu mai mult de 828 de milioane, acum promit reducerea numărului celor aflaţi în sărăcie la 1,324 de miliarde. Iar din moment ce sărăcia este cea care cauzează o treime din morţile oamenilor, această diferenţă înseamnă, de fapt, că – dacă promisiunea finală este îndeplinită – în fiecare an vor muri din cauze legate de sărăcie cam cu 6 milioane de oameni mai mult decît ar fi murit dacă promisiunea iniţială, făcută în Roma, ar fi fost respectată.

În orice caz, conform unui raport recent al Băncii Mondiale/Fondului Monetar Internaţional, nu sîntem încă pe cale de a atinge nici măcar acest scop – de înjumătăţire a proporţiei oamenilor din ţările în curs de dezvoltare, care suferă de foame. Creşterea preţurilor la hrană – posibil a fi legată de schimbarea climei – a inversat progresul din trecut, iar anul trecut a dus la depăşirea pragului de un miliard a numărului oamenilor care suferă de foame. Faptul că acest lucru se întîmplă în timp ce ţările dezvoltate irosesc sute de milioane de tone de cereale şi soia hrănind animalele, iar obezitatea atinge proporţii epidemice ne subminează afirmaţiile de a crede în valoarea egalităţii umane. Obiectivul de înjumătăţire a proporţiei oamenilor aflaţi în sărăcie extremă se poate atinge, iar asta în primul rînd datorită progresului economic înregistrat în China şi în India. În Africa, după stagnarea economică din anii ’90, un deceniu de creştere economică încurajatoare reduce proporţiile populaţiei extrem de sărace, dar nu îndeajuns de repede pentru a se reduce la jumătate pînă în 2015.

Există veşti mai bune legate de eliminarea disparităţilor de gen în educaţie, un element cheie în atingerea altor obiective, incluzînd o rată scăzută a mortalităţii infantile, în parte pentru că femeile educate au mai puţini copii. Avem şanse, de asemenea, să ne îndeplinim scopul de a reduce la jumătate proporţia oamenilor din ţările în curs de dezvoltare, care nu au apă potabilă, dar să rezolvăm şi problema canalizării se dovedeşte a fi mai dificilă.

Totuşi, în ceea ce priveşte obiectivele legate de sănătate sîntem încă departe. Rata mortalităţii maternale este în scădere, dar o scădere lentă. Mai mulţi oameni cu HIV/ SIDA pot obţine medicamente ieftine şi speranţa lor de viaţă a crescut, dar accesul universal este încă departe şi boala încă se răspîndeşte, chiar dacă mai încet ca înainte. S-au înregistrat progrese în reducerea malariei şi pojarului, iar, ca rezultat, rata mortalităţii infantile a scăzut parţial, dar obiectivul de reducere cu două treimi nu va fi îndeplinit.

De mult timp, ţările bogate au promis reducerea sărăciei, dar au eşuat în a-şi potrivi cuvintele cu acţiuni adecvate. Bineînţeles, un anume progres a fost realizat. Milioane de vieţi au fost salvate, dar mai multe milioane ar putea fi salvate.

Pentru a înregistra un progres susţinut în reducerea sărăciei extreme va fi nevoie de îmbunătăţiri atît cantitative cît şi calitative ale ajutorului oferit. Doar cîteva ţări – Danemarca, Luxemburg, Olanda, Norvegia şi Suedia – au atins sau au depăşit ţinta modestă a Naţiunilor Unite de acordare a 0,7% din PIB pentru ajutorul dat ţărilor străine. Însă fără reforme în comerţ şi acţionare asupra schimbărilor climatice, un ajutor mai mare şi mai bun nu va fi suficient.

Pentru moment, pare că, odată cu venirea anului 2015, liderii lumii nu vor fi reuşit să îşi ţină promisiunile. Acest lucru înseamnă că vor fi responsabili pentru că au permis, în fiecare an, moartea inutilă a milioane de oameni.

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor laureat la Universitatea Melbourne. A scris, printre altele, volumele Practical Ethics, One World şi, recent, The Life You Can Save, în care pune în discuţie obligaţiile celor bogaţi faţă de cei săraci (www.thelifeyoucansave.com ).

traducere de Patricia MIHAIL