Progresism și euroscepticism

S-a discutat mult în ultima vreme despre legătura între așa-numitul progresism promovat în mod agresiv de unele cercuri din Occident și euroscepticismul crescînd în rîndul unor țări din Uniunea Europeană, cu precădere din Est, dar nu numai. S-a afirmat că reacția de respingere ar proveni din excesul de liberalism care ar fi întruchipat în acest „progresism”. În mod aparent logic, soluțiile de combatere a acestui presupus „exces de liberalism” s-au definit ca forme de iliberalism, cele mai cunoscute fiind orbánismul și putinismul. De fapt, se poate arăta că invocarea iliberalismului ca soluție nu se susține cîtuși de puțin din punct de vedere logic. 

Dar să remarcăm mai întîi că apropierea dintre orbánism și putinism din acest punct de vedere are motive mai profunde. Ambii lideri conduc state post-imperiale care au pierdut o bună parte din populație și teritoriu, fiind înclinați pe de o parte spre revizionism și pe de altă parte spre a-și asuma protecția etnicilor din națiunea imperială care au rămas în afara granițelor. Regatul Ungariei a pierdut prin Tratatul de la Trianon aproape 60% din populație – cca 12 milioane de oameni, din care cca 3 milioane au fost etnici unguri ajunși între granițele Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României. URSS a pierdut cam jumătate din populație (cca 150 de milioane) iar 30-40 de milioane de etnici ruși au rămas între granițele celorlalte 14 republici moștenitoare, în afara Federației Ruse. Orbán și Putin sînt aliați naturali din acest punct de vedere și poate nu e cu totul surprinzător că sînt pe poziții similare și în materie de iliberalism și anti-occidentalism. 

Voi arăta în continuare de ce soluția pentru a combate excesele a ceea ce numim astăzi „progresism” nu este iliberalismul, ci din contra, o doctrină mai apropiată de liberalismul clasic. Pentru început, să observăm că actualul progresism își are rădăcinile în doctrine promovate de așa-numita Școală de la Frankfurt – filozofi de stînga germani dintre cele două războaie mondiale emigrați în Statele Unite. Printre ei, Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Erich Fromm, Max Horkheimer și alții. Unul dintre conceptele folosite de ei este cel de teorie critică. Nu voi intra in detalii privind diferența între o teorie în sensul obișnuit științific și conceptul de teorie critică; simplificînd mult, voi spune doar că teoria critică acordă un rol legitim pozițiilor și percepțiilor subiective în teoriile despre societate și voi mai aminti și rolul extraordinar pe care l-a căpătat în Statele Unite așa-numita Critical Race Theory (teoria critică despre rasă). Dar unde este cea mai evidentă legătura între actualul progresism și  gînditorii Școlii de la Frankfurt este în cazul lui Herbert Marcuse. Două dintre lucrările lui sînt perfect ilustrative în acest sens. 

Prima este o carte din 1964 intitulată Omul unidimensional. Studii în ideologia societății industriale avansate. Sînt multe lucruri interesante în această lucrare de o mare importanță, dar ce ne interesează pentru actuala argumentație este doar una dintre tezele lui Marcuse, expusă în această carte. Este teza care susține că societatea industrială avansată din Vest a  creat o puternică atracție pentru consumerism, iar aceasta a dus inclusiv la integrarea clasei muncitoare în sistemul capitalist. Din acest motiv, clasa muncitoare nu mai poate fi vectorul acțiunii revoluționare, cum susținea marxismul. Acțiunea revoluționară ar putea fi promovată însă în alt mod, după cum propunea Marcuse: printr-o alianță între intelectuali radicali și grupuri neintegrate în societate din diferite motive, grupuri oprimate sau minorități de diferite tipuri. Obiectivul evident era destabilizarea sistemului pe care Marcuse îl definea drept esențialmente represiv. Să mai observăm că gînditorii din Școala de la Frankfurt nu mai puneau accent pe baza economică în determinarea evoluției sociale, ci pe factorul subiectiv, cu apel la emoții și la sentimentele identitare. Nu mai era marxism, de aceea au și fost criticați de adevărații marxiști, dar fiindcă mulți dintre ei începuseră ca marxiști, inclusiv Marcuse, doctrinele au fost numite de unii neomarxism, marxism cultural, marxism identitar etc. Ulterior, poate pentru evitarea unui termen nu foarte popular, a început să fie folosit termenul de „progresism”.  

Dar să vorbim acum și despre a doua lucrare a lui Marcuse, care în bună măsură a deschis calea spre modul de acțiune al actualul progresism. Într-un eseu publicat în 1965, cu titlul Toleranța represivă (Repressive Tolerance), Marcuse afirmă că toleranța invocată în numele neutralității față de diferitele opinii lasă loc unor opinii dăunătoare, greșite, retrograde, prejudecăților față de minorități, față de cei diferiți etc. Și cum, adesea, acestea sînt opinii încetățenite în rîndul majorității, ele vor domina spațiul public și astfel nu mai rămîne loc pentru voci care ar trebui ascultate, acestea fiind efectiv reprimate. Deci presupusa toleranță are în sine un caracter represiv. Soluția ar fi o blocare sistematică a opiniilor majoritare retrograde și să fie deschisă calea numai pentru opiniile „acceptabile”. Chiar dacă doctrina nu este formulată exact în acești termeni, aceasta este esența ei. Ceva foarte asemănător se întîmplă de mai multă vreme în Vest, unde intelectualii radicali (invocați cîndva de Marcuse) și-au asumat protecția unui număr tot mai diversificat de minorități, pe care le îndeamnă să considere ostil sistemul social-politic existent și să-i considere prin definiție inamici ireconciliabili pe majoritari. În acest sens, s-a constituit un corpus de opinii acceptabile de așa-numita corectitudine politică și sînt interzise nu doar orice opinii diferite, ci orice dezbateri pe temele respective. Radicalii din universitățile americane și imitatorii lor din cele europene le refuză orice platformă celor care ar dori o dezbatere și adesea îi și elimină din sistem. De fapt, radicalii cei mai consecvenți (adepți ai revoluției) le impun minoritarilor de orice fel să se considere în mod iremediabil victime ale sistemului și insistă pe destructurarea acestuia motivînd că emanciparea minorităților este oricum imposibilă pînă cînd nu este distrus actualul sistem. Ne-am putea întreba de ce o astfel de gîndire a cîștigat teren în asemenea măsură în universitățile americane. O parte a răspunsului are legătură cu creșterea fără precedent a celor care absolvă studii superioare, cu mediocritatea celor care predau și mai ales cu ușurința de a te afirma în studii irelevante acceptate imediat dacă se referă la teme încurajate de corectitudinea politică. Să nu înțelegem greșit: temele în sine pot fi perfect legitime, dar nu și toate elucubrațiile acceptate în mediul academic doar fiindcă au o vagă legătură cu o temă legitimă și care sînt acceptate totodată fiindcă orice dezbatere asupra subiectului este blocată, așa cum recomanda Marcuse în eseul său privind „toleranța represivă”. Blocarea oricărei dezbateri și a oricăror opinii alternative este, de fapt, chintesența actualului „progresism”.    

Devine astfel evident că așa-numitul progresism nu este în nici un caz un exces de liberalism, ci este exact antiteza liberalismului. Scopul său final, pe care nenumărați idioți utili nu îl înțeleg, se pare, este o formă de totalitarism revoluționar. Și aici ne întoarcem la orbánism și putinism. Are sens să te aperi de totalitarismul progresist invocînd iliberalismul? Are sens, dar numai dacă presupusa nevoie de a impune iliberalismul se justifică altfel, așa cum este cazul la Vladimir Putin și al lui Viktor Orbán.  

Care ar fi atunci soluția față de excesele progresismului? Soluția ar putea implica un adevărat liberalism pornind de la anumite principii mai vechi ale unei societăți liberale. Categoric nu majoritarismului, adică tiraniei majorității. Categoric da protecției minorităților și asigurării drepturilor cerute de acestea. Categoric da pentru dezbatere liberă atunci cînd apar contradicții între tradițiile și interesele unor comunități diferite. Categoric nu tendințelor de divizare a societății prin încurajarea conflictelor identitar-culturale. Categoric nu tendințelor de demonizare a majorității. Și, mai ales, categoric nutendințelor totalitare ale progresismului destructurant al societății. Este modul prin care s-ar putea reduce și din euroscepticismul care a fost cauzat de excesele progresismului și de tendințele autoritariste ale unora dintre instituțiile europene. 

Și, din nou, să nu ne lăsăm înșelați: în nici un caz nu este nevoie de putinism sau de orbánism.

Mihai Vasilescu este jurnalist.