Proful meu preferat de căutări

M-am apucat de doctorat în umor într-o vreme în care lumea zicea: Bă, și tu? M-am săturat de ăștia ca tine. Mi‑am terminat cercetarea pe cînd doctoratul era hărțuit, pe bună dreptate, prin mlaștini, tîrît în anchete.

Cel mai greu a fost ce-i mai plăcut: căutarea. În 2011 nu aveam partizani și nimic altceva decît interviuri cu prietenii de la Cațavencu. Și speranța că profesorul de antropologie Vintilă Mihăilescu nu mă rătăcește.

Vă dați seama lucruri: peste douăzeci de ani am transcris interviuri și am făcut reportaje. Limbă academică n-aveam. Mi-a spus profu’: scrie ca să-ți explici ție. Vă dați seama, ceva-ceva citisem, aveam un nivel teoretic de tip De Botton, dar cu Platon și Aristotel nu mă luasem cu adevărat la trîntă. Și Vintilă mi-a spus: ca să poți să explici, înțelege ce citești. De unde s-o iau? Stăteam zeci de ore în bibliotecă rătăcit printre cărți, dicționare, începînd și iar începînd șantiere pe care nici azi nu le‑am dus la capăt. Și cît de des, îl sunam pe Vintilă Mihăilescu. Este bine? Tăcea jenat. Mă rătăceam rău.

Zanatică rătăcire a fost prin teoriile umorului românesc. Era vremea Antropologiei lui Vintilă Mihăilescu. Pe dată mi-am dat seama că nu pot veni cu gogorițele românești despre umor la profu’ meu de căutare.  Ce-i cu tine? mă tot întreba. Îi trimiteam e-mail-uri cu tot soiul de întrebări. Îmi răspundea / le ignora. Bahtin cu Rabelais-ul lui. Rîsul lui Bergson. Popa și-a lui Comicologie. Ioana Pârvulescu și Caragiale al ei. Florin Manolescu și pariul cu comediile cîștigat de Caragiale. Rodica Zafiu și-ale ei studii. Zăceam de-a dreptul cu cărțile-n mînă și voluptățile astea nu le împărtășeam cu nimeni. Vintilă iar mă citea. Ce faci? Bun, și? Păi, nu-i de-ajuns? Rîdea de mine. Știam cercetare sociologică. Știam metode, învățasem tactici. Asta te-am pus eu să faci? Nu. Atunci? E momentul să te dezmeticești. Ai trecut prin…? Dar prin…? Știi? Dar…? Da, da, da. Bun. Acum e momentul: gîndește-te ce aduci tu nou. Ce cauți, de fapt?