Profesori de neuitat din liceu
● Era cocoșat și mergea greu, șontîc-șontîc, luîndu-și parcă avînt din mișcarea ca de vîslă a catalogului, pe care-l ținea într-o mînă. Cred că am mai scris despre el. N-am să-i spun numele, dar noi oricum îi ziceam Lagardère. La prima oră pe care am avut-o cu el, l-am privit ca pe o mare curiozitate. Ne preda fizica și am constatat că reușea să ne explice orice lecție, fie ea și foarte grea, cu o claritate ieșită din comun. Nu era nici prea blînd, nici prea sever, aparent detașat și obiectiv, așa cum îi șade bine unui fizician. Cu timpul, am ajuns să-l respectăm tot mai mult. Glumele pe care le făceam pe seama lui la început au încetat, chiar dacă între noi am continuat să-i zicem Lagardère. Astăzi nu găsesc răspuns la întrebarea dacă, dintre mulții profesori pe care i-am tot avut, o fi fost vreunul mai bun decît el.
● Avea un nume exotic, foarte ciudat, și un iubit care venea s-o ia cu motocicleta de la ore. Purta ochelari și ne-a fost tuturor antipatică de la prima vedere. Nu severă, ci de-a dreptul sadică, ne preda limba rusă. Umplea catalogul cu note de 3. Odată mi-aduc aminte că am primit chiar și un 1. Devenea extrem de dură cu elevii aflați înainte de examenul pentru așa-numita treaptă a doua sau înainte de bacalaureat și de admiterea la facultate. Atunci, amenințările ei aveau un efect maxim pentru că, dacă te lăsa corijent, pierdeai un asemenea examen, de care-ți depindea viitorul. În clasa a XII-a, după un val de note mici, cu care ne-a cadorisit pe foarte mulți din clasă, a început să ne îndemne să contribuim mai mult la echiparea cabinetului de limba rusă. Ne spunea că un covor costă cîteva sute de lei, o vază de flori cel puțin o sută și așa mai departe. Era un șantaj în toată regula. Înțelegeam cu toții că, dacă donam niște bani pentru acel cabinet, scăpam de corijență și ne puteam vedea mai departe, liniștiți, de parcursul liceal și universitar. Circula și zvonul că motivul sinuciderii unui elev fusese tocmai faptul că profesoara îl lăsase corijent peste vară, făcîndu-l să piardă examenul de intrare în clasa a XI-a. În disperare de cauză, noi am pîrît-o dirigintei care, scandalizată, a reușit să-i impună respectivei profesoare să ne treacă pe toți clasa. În ciuda acestei experiențe și chiar în ciuda istoriei, dacă pot spune așa, continui să cred că rusa, pe care n-am reușit s-o învăț, e o limbă frumoasă.
● Am avut la un moment dat un diriginte care era profesor de sport. Fusese boxer. Semăna teribil cu Joe Dassin. Un om cumsecade, dar care uneori avea niște fixuri. De exemplu, ne cerea băieților să fim mereu tunși cît se poate de scurt, deși el avea un păr mare și ondulat, asemănător cu al celebrului cîntăreț. Oricît de des și de scurt ne-am fi tuns, el tot nu era mulțumit. Într-o zi, ajungînd la limita răbdării cu cerința asta, am hotărît, aproape toți băieții din clasă (că unanimitate perfectă nu exista nici măcar pe atunci), să ne tundem la chelie, cum se zicea, să ne radem scăfîrliile, adică. Și ne-am dus cu toții la aceeași frizerie, aproape ținîndu-ne de mînă, ca nu cumva să se răzgîndească cineva și să strice în vreun fel solidaritatea. Am cerut frizerilor să ne radă în cap. A fost un mare haz și o mare jale în același timp. În ziua următoare am apărut cu toții în clasă ca niște becuri. S-a produs senzație în tot liceul. Profesorii ne întrebau ce s-a întîmplat, dar noi tăceam. Mai mult fetele au fost cele care le dădeau explicații. Într-un tîrziu, a apărut și dirigintele. Aflase el ceva. Cînd ne-a văzut, a încremenit. Apoi ne-a întrebat cu voce scăzută: „Ce-ați făcut, măi?”. Nu știm ce reacții or fi fost în cancelarie, dar am avut senzația că sacrificiul nostru n-a fost inutil. Ba chiar efectul părea mai mare decît ar fi meritat nefericitul diriginte.
● Profesorul de matematică avea o figură de părea că plînge tot timpul. Și vocea îi era smiorcăită. Majoritatea dintre noi nu înțelegeau niciodată absolut nimic de la orele lui. Toți cei care vizam facultăți tehnice luam oricum meditații în particular. Curios era că nimic din ceea ce făceam la acele meditații nu părea să aibă vreo legătură cu orele din clasă. La școală, profesorul ne preda teorii de neînțeles. La meditații învățam să rezolvăm probleme, așa cum se cerea la admiterea în facultate. Erau parcă materii diferite. Știam că dacă nu voiam să urmăm chiar Matematica, doar meditațiile ne erau de ajuns. Cu timpul, nu ne-am mai bătut deloc capul cu teoriile înșirate pe tablă. Ba chiar multele ore de matematică deveniseră predilecte pentru chiul. În timpul lor ieșeam în curte să jucăm fotbal sau baschet. Profesorul rămînea adesea doar cu fete în clasă (erau mai conștiincioase) și cu vreo doi băieți cărora nu le plăcea nici fotbalul, nici baschetul.
Atunci ieșea la geam să ne cheme din curte făcînd cu mîna gesturi ample, categorice, în contrast cu figura-i plîngăcioasă. Își micșora ochii și ne era clar că de acolo, de la etaj, nu ne distingea prea bine. Doar bănuia că eram cei care ar fi trebuit să fie prezenți la ora lui. Noi eram însă neîndurători. Ne prefăceam că nu-l vedem și nu-l auzim, concentrați în continuare asupra jocului nostru. Îl percepeam ca pe un biet neputincios și ne îngropam undeva adînc sub bravura noastră adolescentină sentimentele de milă și de jenă pe care, cu siguranță, le aveam cu toții.