Profesiunea – politician

Undeva, spre sfîrșitul Eticii Nicomahice, Aristotel spune că marea problemă a sofiștilor era aceea că puneau semnul egalității între politică și retorică. Pentru sofiști, cu alte cuvinte, politica era discurs și atît. Spre deosebire de Platon, Aristotel nu dădea multe parale pe sofiști, iar excesul retoric al acestora era unul dintre motive. Pe de altă parte, epoca de glorie a sofiștilor (patru-cinci secole înainte de Christos) a coincis cu o democratizare evidentă a Atenei. Sigur, e greu de spus dacă elanul sofist a fost favorizat de democratizare sau invers, procesul de democratizare a fost impulsionat de succesul sofiștilor. Cert este că epoca de glorie a sofiștilor s-a suprapus peste un timp istoric benefic din istoria Atenei. Or fi făcînd ei rău anumitor facultăți sufletești, așa cum credea Socrate, dar cetății nu se poate spune că i au făcut rău. Pe de altă parte, învățătura sofiștilor nu avea o întrebuințare practică mai bună decît în politică. Ideea că politicianul trebuie să dețină anumite cunoștințe specifice pentru a-și exercita funcția, că trebuie să fie un „profe­sionist“, cum am spune astăzi, exista deja în societatea ateniană – mărturie stă dialogul platonician Omul politic. Se poate spune că influența sofiștilor, direcția spre care au reușit să împingă efortul intelectual în privința treburilor publice, a produs cîteva consecințe perene, dar și două meserii fără de care democrația noastră de acum ar fi de neimaginat: avocații și politicienii. Asupra celei dintîi, toată lumea e de acord: este cu adevărat o meserie. Asupra celei de-a doua persistă încă dubii.

În România post-decembristă s-a discutat îndelung despre profesionalizarea politicii. S-au desprins, imediat, două școli de gîndire. Prima contesta ideea politicianului de profesie. Era, mai degrabă, o reacție civică la o traumă socio-profesională prin care țara trecuse vreme de patru decenii. În anii comunismului, figura activistului de partid era antipatizată și detestată. În colțurile încă nealterate ale mentalului colectiv, activistul de partid, politrucul, era fie înspăimîntător, fie prost. Fie amîndouă. Era precar educat, spălat pe creier, prelungea prin dezvoltări forțate, spre toate colțurile țării, absurdul emanat de conducerea PCR. În general, nu era în stare de nimic și tocmai de aceea s-a făcut activist. Acest personaj a fost, pentru două generații, politicianul profesionist. Plecînd de la această experiență imediată, promovînd o perspectivă superioară asupra politicii, această școală de gîndire considera că politica trebuie să fie o îndeletnicire pasageră în viața cuiva care are deja o profesie. Drumul sănătos spre politică trece întotdeauna prin altă meserie. Dacă se poate, spre politică ar trebui să îndrăznească acela care a avut deja un parcurs profesional de succes. Îmi amintesc că oameni pe care îi admiram și îi admir enorm, precum Andrei Pleșu și Alexandru Paleologu – ei înșiși oameni cu momente politice în biografie –, susțineau asta.

Cam în același timp, a apărut ideea că politica este o profesie în sine, o carieră pentru o viață. Politicianul trebuie să fie un profesionist. Această idee, blindată cu o bibliografie solidă, de la Platon la Max Weber, se cultiva, firesc, în interiorul partidelor politice. În anii ’90, marile fundații politice din Occident obișnuiau să invite la cursuri sau seminarii de pregătire tineri din organizațiile „de juniori“ ale partidelor românești. E adevărat că cei mai mulți dintre aceia nu au rămas în politică, dar mulți dintre cei care sînt acum în politică au trecut pe la acele școli. Din acest unghi, se susține că trebuie să fii educat pentru politică, să parcurgi trepte ca în orice altă carieră, să dai „examene“, să treci prin „inițieri“, să suporți rituri de trecere. Vremurile păreau a favoriza a doua viziune. Cel puțin pentru țările membre în Uniunea Europeană, a guverna sau a face opoziție era, pînă de curînd, o treabă tot mai tehnică. Prin urmare, procesul de asimilare teoretică prealabilă devenise tot mai necesar și tot mai îndelungat. Acest proces se formalizase progresiv și se apropia din ce în ce mai mult de ceea ce înseamnă școală în mod tradițional. Or, dacă o îndeletnicire nu mai poate fi exercitată fără o școală „la bază“, atunci acea îndeletnicire devine profesie. Priveam pînă acum vreo trei-patru ani în jur și-mi dădeam seama că vremea diletanților (în sensul de dilettante – așadar, nimic peiorativ în acest cuvînt!) în politică a trecut.

Lucrurile, însă, s-au schimbat dramatic în ultimii ani. Acum, cel puțin în România, discuția despre profesionalizarea politicienilor pare caraghioasă. Problema noastră este aceea de a găsi mecanismele care să permită accesul la vîrful sistemului politic al unora care sînt școlarizați normal și la timp. În 2018, tot eșichierul de vîrf al politicii noastre este ocupat de impostori academici, repetenți, absolvenți ai unor universități-fantomă, studenți întîrziați, oameni care au trecut submediocru prin școli submediocre, imprecis culturalizați. Acum, în România, e vremea repetenților. Cum să faci să convingi un popor el însuși ignorant că nu trebuie votați ignoranții, că înainte de a te uita la partid, trebuie să te uiți la studiile candidatului, să vezi ce știe să facă, dacă o fi știind ceva?

De fapt, partidele politice ro­mâ­nești au sfîrșit prin a duce în față același gen de oameni. Moral și cultural, de la Liviu Dragnea la Vasile Blaga și de la Victor Ponta la Alina Gorghiu nu-i diferență. Instinctul poporului cînd strigă „PSD-PNL / Aceeași mizerie!“ lucrează corect. Nu pentru că PNL face blaturi cu PSD, ci pentru că ceea ce livrează toate partidele este cam același lucru: aceeași nepricepere purtată cu aceeași aroganță. Cînd a apărut pe scenă USR am crezut că vine și alternativa. Doar că am înțeles repede că a avea carte nu e de-ajuns. Rămîne condiția „fără de care nu“ a oricărei opțiuni de vot, dar, odată îndeplinită, mai trebuie încă multe altele ca să avem politicianul decent pe care ni-l dorim. Vine din urmă Mișcarea România Împreună. Poate cineva să-mi spună cam care ar fi diferența dintre ei și USR? Aștept să văd, dar aștept din ce în ce mai neîncrezător…

Acum vreo cinci ani, aș fi încheiat acest articol cam așa: „Pro­fe­sionalizați sau nu, dacă mă întrebați pe mine, e mai puțin important. Politica este o chestiune de caracter înainte de toate. Politica provoacă în cel mai înalt grad caracterul. Puțini rezistă dansului cu puterea, indiferent cît sînt de inteligenți, de școliți, de experimentați. Inteligențe avem – nu multe, dar suficiente –, caracterele ne lipsesc. Cele fără de care, vorba lui P.P. Carp, toată competența se irosește.“

Acum, un asemenea articol obligă la o cu totul altă încheire. Acum se termină cu un oftat. Sau cu un strigăt din acela…