Profesiunea, politician
Undeva, spre sfîrşitul Eticii Nicomahice, Aristotel spune că marea problemă a sofiştilor era aceea că puneau semnul egalităţii între politică şi retorică. Pentru sofişti, cu alte cuvinte, politica era discurs şi atît. Spre deosebire de Platon, Aristotel nu dădea multe parale pe sofişti şi excesul retoric al acestora era unul dintre motive. Pe de altă parte, epoca de glorie a sofiştilor (patru-cinci secole înainte de Cristos) a coincis cu o democratizare evidentă a Atenei.
Sigur, e greu de spus dacă elanul sofist a fost favorizat de democratizare sau invers, procesul de democratizare a fost impulsionat de succesul sofiştilor. Cert este că epoca de glorie a sofiştilor s-a suprapus peste un timp istoric benefic din istoria Atenei. Or fi făcînd ei rău anumitor facultăţi sufleteşti, aşa cum credea Socrate, dar cetăţii nu se poate spune că i-au făcut rău. Pe de altă parte, învăţătura sofiştilor nu avea întrebuinţare practică mai bună decît în politică. Ideea că politicianul trebuie să deţină anumite cunoştinţe specifice pentru a-şi exercita funcţia, că trebuie să fie un „profesionist“, cum am spune astăzi, exista deja în societatea ateniană – mărturie stă dialogul platonician
. Se poate spune că influenţa sofiştilor, direcţia spre care au reuşit să împingă efortul intelectual în privinţa treburilor publice au produs cîteva consecinţe perene, dar şi două meserii fără de care democraţia noastră de acum ar fi de neimaginat: avocaţii şi politicienii. Asupra celei dintîi, toată lumea e de acord: este cu adevărat o meserie. Asupra celei de-a doua, persistă încă dubii.
În România postdecembristă s-a discutat îndelung despre profesionalizarea politicii. S-au desprins, imediat, două şcoli de gîndire. Prima contesta ideea politicianului de profesie. Era, mai degrabă, o reacţie civică la o traumă socio-profesională prin care ţara trecuse vreme de patru decenii. În anii comunismului, figura activistului de partid era antipatizată şi detestată. În colţurile încă nealterate ale mentalului colectiv, activistul de partid, politrucul, era fie înspăimîntător, fie prost. Fie amîndouă. Era precar educat, spălat pe creier, prelungea prin dezvoltări baroce spre toate colţurile ţării absurdul emanat de conducerea PCR. În general, nu era în stare de nimic şi tocmai de aceea s-a făcut activist. Acest personaj a fost, pentru două generaţii, politicianul profesionist. Plecînd de la această experienţă imediată, promovînd o perspectivă superioară asupra politicii, această şcoală de gîndire considera că politica trebuie să fie o îndeletnicire pasageră în viaţa cuiva care are deja o profesie. Drumul sănătos spre politică trece întotdeauna prin altă meserie. Dacă se poate, spre politică ar trebui să îndrăznească acela care a avut deja un parcurs profesional de succes. Îmi amintesc că oameni pe care îi admiram şi îi admir enorm, precum Andrei Pleşu şi Alexandru Paleologu – ei înşişi oameni cu momente politice în biografie – susţineau asta. Cam în acelaşi timp, a apărut ideea că politica este o profesie în sine, o carieră pentru o viaţă. Politicianul trebuie să fie un profesionist. Această idee, blindată cu o bibliografie solidă, de la Platon la Max Weber, se cultiva, firesc, în interiorul partidelor politice. În anii ’90, marile fundaţii politice din Occident obişnuiau să invite la cursuri sau seminarii de pregătire tineri din organizaţiile „de juniori“ ale partidelor româneşti. E adevărat că cei mai mulţi dintre aceia nu au rămas în politică, dar mulţi dintre cei care sînt acum în politică au trecut pe la acele şcoli. Din acest unghi, trebuie să fii educat pentru politică, să parcurgi trepte ca în orice altă carieră, să dai „examene“, să treci prin „iniţieri“ şi rituri de pasaj. Vremurile actuale par a favoriza a doua viziune. Cel puţin pentru ţările membre în Uniunea Europeană, a guverna sau a face opoziţie devine o treabă tot mai tehnică. Prin urmare, procesul de asimilare teoretică prealabilă devine tot mai necesar şi tot mai îndelungat. Acest proces devine tot mai formalizat şi, astfel, se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce înseamnă
în mod tradiţional. Or, dacă o îndeletnicire nu mai poate fi executată fără o şcoală „la bază“, atunci acea îndeletnicire devine profesie. Privesc în jur şi-mi dau seama că vremea diletanţilor (în sensul de
– aşadar, nimic peiorativ în acest cuvînt!) în politică a trecut.
Evident, nici una dintre cele două viziuni mai sus schiţate de mine nu o exclude pe cealaltă. Cei care apără varianta neprofesionistă nu exclud deloc posibilitatea unei lungi cariere politice, care poate consuma chiar o viaţă întreagă. Avantajul acestei opţiuni ar fi acela că omul politic ar fi mai conştient de caracterul tranzitoriu al activităţii sale, ceea ce i-ar aduce o anume detaşare, ar face imposibilă încrîncenarea disperată şi ţinutul isteric de scaun, ar face din politică o îndeletnicire fără miză personală. Ar îndrepta politica cu adevărat spre binele public. E drept, nici cei care susţin profesionalizarea politicii nu resping trecerea prin politică a cuiva din alt orizont profesional, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă. Avantajul acestei viziuni este acela că, făcînd din politică o profesie, implicarea şi seriozitatea sînt mai profunde. Mai mult, politicianul profesionist ezită să facă prostii în politică pentru că acolo e cariera lui, acolo e viaţa lui. Politicianul profesionist tinde să fie mai prudent decît cel neprofesionist şi – dacă tot am început cu Aristotel, cu el să încheiem – de la Stagirit ştim că prudenţa este o valoare de uriaşă însemnătate în politică. Nu există guvernare bună fără prudenţă.
Profesionalizaţi sau nu, dacă mă întrebaţi pe mine, e mai puţin important. Politica este o chestiune de caracter, înainte de toate. Politica provoacă în cel mai înalt grad caracterul. Puţini rezistă dansului cu puterea, indiferent cît sînt de inteligenţi, de şcoliţi, de experimentaţi. Inteligenţe avem – nu multe, dar suficiente –, caracterele ne lipsesc. Cele fără de care – vorba lui P.P. Carp – toată competenţa se iroseşte.