Proces de pace
Oricîtă modestie ar etala preşedintele Obama în discursurile sale pe probleme de politică externă, este evident că nu doreşte ca de numele lui să fie legat momentul în care ţara sa şi-ar pierde supremaţia, aşa cum e ea: acceptată, detestată, căutată. Echipa lui caută soluţii pentru ca obiectivele politicii externe americane să poată fi împărtăşite şi însuşite de cît mai mulţi, antrenînd în discuţii şi tratative diplomaţia unor ţări mari, dar şi pe cea a actorilor principali din conflictele deschise din lume. "Vasta agendă diplomatică adoptată de administraţia Obama va testa abilitatea sa de a armoniza priorităţile naţionale " cum sînt relaţiile cu Coreea de Nord şi Iranul " cu preocupările globale şi multilaterale. Preşedintele Obama şi-a ocupat postul în momentul unei unice oportunităţi: criza economică absoarbe energiile tuturor puterilor majore; oricare ar fi diferenţele dintre ele, toate au nevoie de întreruperea confruntărilor internaţionale" (Henry A. Kissinger, The Washington Post, 22 aprilie). Iată, în sfîrşit, unul dintre domeniile unde criza economică joacă un rol pozitiv: greutăţile din calea fiecăruia scot în relief necesitatea acţiunii comune, a repartizării responsabilităţilor, cînd puterea dominantă se impune dovedind capacitatea de a-şi limita intervenţiile în forţă. În acest context, stabilirea unor acorduri credibile cu Iranul şi Coreea de Nord cu privire la armamentul nuclear reprezintă o prioritate pentru a înlătura primejdia care determină multe dintre opţiunile vizibile şi invizibile ale politicii mondiale. De pe poziţii de forţă, intransigent în opţiunile sale şi indiferent la reacţiile celorlalţi (cînd nu le provoacă), preşedintele Irakului " Ahmadinejad " afirmă de la toate tribunele la dispoziţie hotărîrea sa de a acţiona ca o ţară suverană liberă să folosească energia atomică, să recunoască sau nu drepturile statului Israel, în regiunea unde se învecinează. În Israel, noul guvern ales, condus de Benyamin Nethanyahu, a obţinut voturile pe baza aceleiaşi hotărîri de a nu se lăsa intimidat de adversarul iranian care îi periclitează zilnic securitatea prin intermediul organizaţiei Hamas. Această organizaţie nu recunoaşte Israelul, nu acceptă renunţarea la violenţă şi nu acceptă să se supună acordurilor încheiate între israelieni şi palestinieni. Acestea sînt motivele din cauza cărora Hamas ocupă un loc bun pe lista organizaţiilor teroriste. S-ar părea că în perspectivele noii politici externe americane, ecuaţia Iran-palestinineni va ocupa locul central. Guvernul american pregăteşte o decizie de repartizare a unor fonduri, Autorităţii palestiniene, guvern din care face parte şi Hamas. Eforturile de pace punînd bani în mîinile Hamas vor radicaliza opinia publică din Israel şi vor face inacceptabil "preţul" negocierilor: americanii ar cere/ar impune Israelului o renunţare la prezenţa coloniilor în ceea ce unii numesc teritorii ocupate, alţii " teritoriul istoric al statului. Deoarece conform unei prese bine informate, aceasta ar fi miza viitoarelor negocieri: teritorii contra renunţarea la programul nuclear militar. Din tot ce au spus pînă acum, George Mitchell (reprezentantul special al SUA pentru Orientul Mijlociu), Secretarul de stat, Hillary Clinton, şi chiar preşedintele Obama reiese destul de limpede că, fără a ataca în fond relaţiile speciale ale Israelului cu Statele Unite, noua administraţie nu e dispusă să accepte fără rezerve poziţiile Guvernului Netanyahu. Ar fi fost greu de găsit în spectrul politic al Israelului şi Iranului două personaje mai puţin inflexibile decît Ahmadinejad şi Netanyahu. Dacă se adaugă posibilele reacţii ale organizaţiei Hamas, împinsă în planul doi al negocierilor şi doritoare de a rămîne în planul întîi al acţiunii, perspectivele unei înţelegeri sînt destul de aproximative. E nevoie de mai mult decît modestie pentru a face faţă unui proces de pace care seamănă atît de mult cu un război.