Problemele doamnei Rice

9 februarie 2007   PE CE LUME TRĂIM

În controversata sa carte State of denial, partea a treia a unei trilogii intitulate Bush at War, Bob Woodward - o legendă vie a jurnalismului american - scrie negru pe alb că George Bush sr. este dezamăgit de Condoleezza Rice. "E o dezamăgire pentru mine. Nu s-a ridicat la nivelul funcţiilor pe care le-a avut" - i-ar fi spus jurnalistului, tatăl actualului preşedinte. Imediat după ce cartea a ajuns în librării, secretarul de stat american i-a telefonat bătrînului Bush ca să-i ceară explicaţii. Fostul preşedinte, ani de zile diplomat şi director al CIA, a negat cu abilitate: "Nu am spus aşa ceva şi nu gîndesc în aceşti termeni". Am subliniat cuvintele-cheie, pentru a înţelege că, în limbaj diplomatic, fostul ambasador al SUA în China i-a transmis ceva destul de grav şefului diplomaţiei americane. De atunci relaţiile dintre cei doi s-au răcit considerabil. În orice caz, cartea lui Woodward, apărută în toamna anului trecut, este primul document credibil care arată că există un criticism serios la adresa actualului secretar de stat american, în chiar sînul familiei care domină Partidul Republican la această oră. Doamna Rice are, desigur, fanii ei. Există un site dedicat ei, în care admiratorii semnează continuu o petiţie prin care o roagă să candideze la prezidenţialele din 2008, prestigioase reviste de profil o declară cea mai elegantă femeie de lume, iar materialul publicat recent despre ea în Vanity Fair are un număr record de cititori. Totuşi, politica e mai dură decît realitatea. Acum cîteva zile, Condoleezza Rice a fost ţinta unor contestări vehemente în Senat, venite, pentru prima dată, din ambele tabere politice. Chiar şi senatorul McCain, ultima speranţă a republicanilor că vor păstra Casa Albă la alegerile de peste doi ani şi susţinător devotat al războiului din Irak, a fost printre cei care au criticat virulent politica externă americană. Comentatorii sînt de acord că, după plecarea lui Donald Rumsfeld din cabinet, Condoleezza Rice devine ţinta predilectă a opozanţilor lui George Bush jr. Pînă acum cîteva luni, Rumsfeld, probabil cel mai antipatizat secretar al Apărării din era postsovietică, era "băiatul rău". Acum, dna Rice este cea mai apropiată colaboratoare a preşedintelui Bush, prima purtătoare a mesajului prezidenţial şi cea mai devotată prietenă politică. În plus, stilul ei spartan, dur are efecte colaterale negative. Obişnuieşte să se scoale la 5 dimineaţa, merge la sala de fitness, ia micul dejun şi la 6,30 intră în biroul ei de la Departamentul de Stat. A adus în Departament o disciplină strictă, iar salariaţii povestesc experienţe tari de la şedinţele de lucru zilnice cu secretarul de stat. Una dintre replicile pe care le serveşte cît se poate de des cîte unui diplomat american, care îi prezintă o anumită situaţie, este: "Bine. Şi acuma doar nu o să stai aici în faţa mea ca să-mi spui că ai făcut tot ce ai putut, şi cu asta basta. Poţi mai mult decît ai făcut". Singurul apropiat adevărat, vechiul ei prieten şi cel mai de încredere consilier, Philip Zelikow, a plecat din Departament în ianuarie, iar pînă la numirea lui John Negroponte acum cîteva săptămîni, a stat fără adjunct. Lipsa unei echipe Rice la vîrful Departamentului se simte şi este principalul reproş managerial care i se aduce de către analişti. Anticipînd, probabil, că va deveni principala ţintă a criticilor unei administraţii care nu excelează deloc la capitolul politică externă, Condoleezza Rice a recurs la un nou limbaj, pentru a sugera o nouă viziune, în cursul turneului pe care l-a făcut luna trecută în Orientul Mijlociu. Tonul idealist neoconservator a fost schimbat şi o bună doză de realism kissingerian s-a simţit în noua ei viziune. A spus că regimurile cu care SUA lucrează în regiune pentru a opri ascensiunea Iranului sînt "responsabile", evitînd să le critice din nou pentru lipsa de democraţie. A afirmat că SUA se vor implica din nou, în mod direct, în dialogul dintre palestinieni şi israelieni, ceva ce Washington-ul nu a făcut deloc de cînd George Bush a devenit preşedinte în 2001. Ba mai mult, a transmis liderilor cu care s-a întîlnit că preşedintele Bush este absolut hotărît să vadă un stat palestinian pînă la sfîrşitul mandatului său. Această schimbare sensibilă de viziune este, evident, forţată de realitate, dar şi de obiectivele misiunii sale. Unul dintre scopurile majore ale vizitei în Orient a fost obţinerea de sprijin pentru noua strategie a lui George Bush în Irak. Practic, Condoleezza Rice are două teme fierbinţi pe agendă şi de felul în care le va rezolva va depinde bilanţul ei ca secretar de stat. Prima este Iranul. Zvonurile privitoare la o acţiune militară menită să blocheze traseul Iranului spre arma nucleară se înteţesc, deşi toate declaraţiile oficialilor americani exclud aproape explicit această soluţie, şi nici logica nu o poate susţine. Totuşi SUA trebuie să dea Iranului semnalul clar că gîndirea strategilor de la Teheran - "America e prinsă în două războaie sîngeroase, în Irak şi în Afganistan, pe care nu se ştie dacă le poate cîştiga şi pe care opinia publică, dar şi clasa politică de la Washington aproape nu le mai susţin, asta înseamnă că nu vor ataca Iranul" - e greşită. Recentele reaşezări de trupe americane din zona Golfului îi arată Iranului că America poate lovi, chiar şi în aceste condiţii. Condoleezza Rice speră că o combinaţie de acţiuni îl vor face pe Ahmadinejad să piardă puterea şi va reorienta factorii de putere iranieni: flexarea muşchilor militari americani, plus un set de sancţiuni dure din partea Consiliului de Securitate, plus oprirea investiţiilor occidentale în resursele energetice iraniene, plus continuarea negocierilor euro-iraniene, plus promisiunea unui dialog direct între Iran şi SUA pot constitui elementele unei politici eficiente în chestiunea iraniană. Avînd şi suţinerea multor membri ai Ligii Arabe, ei înşişi îngrijoraţi de agresivitatea cu care Iranul îşi asumă un rol strategic dominator, se poate presupune că o asemenea acţiune combinată va putea reuşi. A doua temă este Palestina. Condoleezza Rice vrea să îi aducă împreună, peste cîteva săptămîni, pe premierul Olmert şi pe preşedintele Abbas, într-o conferinţă care se vrea istorică la Ierusalim. Problema este că atît Olmert, cît şi Abbas au serioase probleme interne şi e greu de anticipat în ce măsură au libertatea de a negocia larg, dar şi în ce măsură contestatarii celor doi vor ţine seama de înţelegerile lor.

Mai multe