Problema Olandei cu Europa şi cu Rusia

Iată că, săptămîna trecută, mai puțin de două milioane și jumătate de oameni au decis, în bună măsură, viitorul politicii externe a Uniunii Europene, dacă nu cumva soarta Uniunii Europene însăși.

Pe scurt: 32,2% din olandezi au votat, în proporție de peste 60%, împotriva Acordului de Asociere și Liber Schimb cu Ucraina. Iniţiativa referendumului a aparţinut organizaţiei civice olandeze No Level, care a reușit să strîngă mai bine de 400.000 de semnături, arhisuficient, conform legii olandeze, pentru declanșarea referendumului. Puțin mai contează acum că referendumul are caracter consultativ și că Parlamentul olandez deja a ratificat acordul. Guvernul de la Haga va ține seama de semnalul de la urne – Olanda e o țară democratică. Iar problema este că un acord precum cel cu Ucraina trebuie ratificat de fiecare dintre cele 28 de democrații.

Desigur, rămîne să ne întrebăm ce democrație este aceea în care ceva mai mult de două milioane de oameni decid în numele a 500 de milioane. Și vom continua să ne întrebăm cîtă vreme șefilor de state și de guverne din Uniunea Europeană le va lipsi voința politică pentru a clarifica lucrurile, o dată pentru totdeauna: chestiunile controversate care privesc Uniunea Europeană în ansamblul ei să fie decise de cetățenii europeni. Și nu de mici comunități dintr-o parte sau alta.

Așa am lua populiștilor și demagogilor șansa de a profita pe plan local, lovind în întregul proiect european. „Ajunge o bîtă la un car de oale“ – e o vorbă românească de care prietenii olandezi ar fi bine să țină seama.

Știm că olandezilor care au votat contra acordului prea puțin le-a păsat de Ucraina – au recunoscut-o chiar organizatorii referendumului. Dar prima lor victimă este chiar Ucraina. Mai precis, ucrainenii care s-au ridicat împotriva regimului oligarhic al lui Ianukovici, cu încredere în modelul european. Acum, 500 de milioane de europeni sînt puși în situația de a le întoarce spatele, din cauză că așa vor două milioane dintre ei.

Apoi, votul lovește direct în singurul element de politică externă care a dat relevanță Uniunii Europene la nivel global: nu avem armate, dar avem exportul de valori și bune practici, transferul pașnic de democrație și stat de drept.

Cu greu poți defini altcumva acest conglomerat, această construcție ciudată care nu e nici confederație, nici federație, dar nici organizație internațională. Nu cumva fără transferul continuu de valori, fără – pînă la urmă – exportul de Europă, Europa noastră îngheață, se osifică, ajunge la zero absolut? Dacă nu ne mai raportăm la ceilalți, cu setul nostru de valori, cine mai sîntem de fapt noi, europenii?

Votul olandezilor este, desigur, un cadou făcut politicii agresive a Rusiei. Krem­linul își vede astfel justificat amestecul brutal în estul Ucrainei și, bineînțeles, anexarea Crimeei. În definitiv, ambele gesturi au fost menite, în accepțiunea Moscovei, să pedepsească Ucraina pentru opțiunea ei proeuropeană.

Să fim serioși, nu de armata europeană de mucava se teme Vladimir Putin. Teoria agresiunii dinspre Vest, adică a repetării episoadelor Napoleon și Hitler, e bună doar să fie molfăită de propagandiștii de la Sputnik. Și atunci, de unde această reacție extrem de dură față de un simplu acord comercial?

Ceea ce îl înspăimîntă cu adevărat pe Vladimir Putin este tocmai apropierea periculoasă de granițele Rusiei a modelului de soft-power european. Istoria a arătat că statele foste comuniste din Europa Centrală și de Est, acum membre în Uniunea Europeană, au progresat cu cît au reușit mai repede și în măsură mai mare să se descotorosească de modelul postsovietic și oligarhic al Rusiei. Oricum, în pofida tuturor greutăților, aceste state constituie azi un exemplu incontestabil de succes economic și social, comparativ cu statele care au rămas în sfera Rusiei, precum Belarus, Ucraina sau Republica Moldova.

Kremlinul nu-și poate permite ca statul cel mai mare din sfera sa, Ucraina, să experimenteze modelul european, eventual cu succes. Ar fi, pur și simplu, prea periculos de aproape de Rusia!

Noroc cu alegătorul olandez! Dar, oare, ce ar fi dacă același alegător olandez ar fi chemat să spună dacă Guvernul de la Haga ar trebui – sau nu – să autorizeze, la apropiatul summit de la Varșovia, sporirea prezenței NATO pe flancul estic? Sau, mai bine, să nu le dăm idei!

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.