Problema noastră cu democraţia
Şi totuşi, a fost România, pînă mai ieri, un rai al democraţiei, ameninţat acum de invazia unor hoarde barbare? Să ne mai gîndim.
Mitul democraţiei româneşti călcate în picioare de tancurile sovietice este viu în conştiinţa publică. O Românie democratică, victimă a unui imperiu hrăpăreţ. Asta sună foarte bine şi asigură multor conştiinţe un somn liniştit.
Mai rar aducem în discuţie un alt episod, nu la fel de sîngeros precum cel de la sfîrşitul războiului, dar cu consecinţe catastrofale asupra democraţiei – prăbuşirea sistemului de partide în a doua parte a anilor ’30, ca urmare a proiectului de putere personală a regelui Carol al II-lea. Adevărul este că nu am avut nici în idealizata perioadă interbelică o democraţie atît de bine consolidată precum ne-ar plăcea să credem.
Şi mai există un moment al istoriei noastre asupra căruia merită să reflectăm. La sfîrşitul anilor ’50, trupele sovietice de ocupaţie părăseau România, iar partidul căpăta un oarecare grad de autonomie în raport cu Moscova. Ce s-a întîmplat? Cum a folosit partidul gradul de libertate de mişcare permis de la Moscova? Ei bine, după o scurtă perioadă de dezgheţ, de la sfîrşitul domniei lui Dej şi începutul celei a tînărului Ceauşescu, România a luat-o singură pe calea naţional-comunismului. Lăsat oarecum în pace, partidul comunist nu a dat nici un Tito, nici un Dubcek, nici măcar un Kadar. A dat ceauşismul, un amestec ciudat de stalinism şi nazism. Nu cumva problema noastră cu democraţia este mai profundă decît ne place să credem?
Dar să revenim la zilele noastre, în era uniformizării standardelor şi a clasamentelor globale. Şi să recunoaştem faptul că democraţia din România nu se simţea oricum foarte bine nici pînă la recentul asalt din Parlament. De patru ani, România scade constant în clasamentul global al democraţiei, aparţinînd Economist Intelligence Unit. Ne aflam pe locul 50 în 2008, am căzut pe 56 în 2010 şi pe 59 în clasamentul publicat la sfîrşitul anului 2011. România face parte din grupul democraţiilor cu defecte, şi şansele de a ieşi prea curînd din această grupă sînt infime.
Unde obţine România notele cele mai proaste, care o trag în jos? La capitolul cultură politică, de exemplu – există tabere ireconciliabile a căror confruntare poate avea efecte negative asupra climatului democratic, apreciau autorii raportului. Bună predicţie! Un alt factor luat în discuţie este scăderea libertăţii presei. Intenţia autorităţilor de a considera campaniile de presă drept ameninţări la siguranţa naţională a contat, desigur, în aprecieri. Entuziasmul cu care umple azi ecranul o grupă gălăgioasă de jurnalişti-activişti arată că autorii raportului nu s-au înşelat.
România stagnează, enervant, şi în Indexul statelor eşuate, aparţinînd revistei Foreign Policy. Nimic nu pare să ne poată scoate din categoria „la limită“, în care ne zbatem de cinci ani. În Indexul corupţiei percepute, realizat de Transparency international, România obţine note mai slabe, de la an la an: de la 3,8 în 2009 la 3,7 în 2010 şi 3,6 în 2011. Românii nu simt îmbunătăţirea situaţiei, în pofida progreselor constatate de Comisia Europeană în domeniul reformei justiţiei, şi nici nu au impresia că a existat vreo îmbunătăţire privind calitatea guvernării.
Merită să ne gîndim la aceste lucruri în acest moment, cînd un veritabil Blitzkrieg declanşat de noua putere ameninţă să ducă lucrurile într-o zonă chiar şi mai întunecată. Şi poate că singura veste bună este acum implicarea instituţiilor europene. Reacţiile dure din capitalele europene, dar mai ales de la Bruxelles sînt tot atîtea atenţionări adresate celor de la putere că o continuare a abuzului de poziţie dominantă nu va fi tolerată. Şi este bine că se întîmpă aşa.
Numirea unui Avocat al Poporului prin consensul partidelor – o cerinţă venită de la Bruxelles, pe care unii o pot considera extravagantă – are meritul de a fi un prim exerciţiu de coabitare între forţe politice aparent ireconciliabile. Numirea procurorului general şi a procurorului şef al DNA prin metode transparente este iarăşi o veste bună – frumos ar fi fost ca principiul să fi fost respectat şi pînă acum, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată.
Pînă la urmă, mult discutatul referendum nu ne dă o ieşire rezonabilă din situaţie. Ne putem trezi cu o putere euforică după un nou succes electoral şi pe care numai fermitatea Uniunii Europene ar putea să o ţină în frîu de la alte abuzuri. Sau putem să revenim la situaţia de dinainte de luna mai, cînd România nu se afla altundeva decît în zona gri a clasamentelor privind democraţia şi transparenţa. Ce se va întîmpla în acest din urmă caz? Europa îşi va muta ochii de la România şi va reveni la preocupările ei importante legate de criza euro, considerînd că problema de la Bucureşti a fost rezolvată? Ar fi o dovadă de naivitate, dacă nu una de ipocrizie.
Indiferent de ce se va întîmpla la referendum, România are nevoie de o reconstrucţie a cadrului ei democratic. Are nevoie de reguli noi, care să prevină abuzul de majoritate, dar şi proiectele de putere personală şi drumul către un regim de tip piramidal.
Lucrurile vor merge greu şi nici măcar o simplă (deşi, în realitate, complicată...) modificare a Constituţiei nu va fi o garanţie. Tendinţa partidelor dominante de a se transforma în partid-stat nu se va potoli cu una-cu două. Tendinţa de subordonare a justiţiei nu se va opri cîtă vreme chiar justiţia va da semne că se lasă subjugată.
Dar cel puţin avem acum în faţa ochilor o lecţie importantă: că societatea nu cîştigă nimic dintr-un război politic întins pe parcursul cîtorva ani şi că la sfîrşitul lui s-ar putea să nu avem învingători, ci numai învinşi.
Poate că în noaptea de 29 spre 30 iulie, învingătorii vor da fericiţi şampanie rece pe gîtlejurile lor înfierbîntate. În realitate însă, indiferent cine vor fi cei bucuroşi şi cei trişti, timpul lor va fi trecut şi România se va afla în faţa unei reconstrucţii a sistemului democratic. În cît timp va reuşi aceasta şi ce va ieşi în cele din urmă este o altă discuţie.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni economice la The Money Channel.