Problema cu execuțiile
Prezentarea, în presa internațională, a unei descoperiri arheologice din 2016 – o groapă comună de lîngă Atena – m-a pus pe gînduri, deși aproape sigur nu în felul în care sperau cei care au prezentat-o. De-asta o să vorbesc un pic despre ea, făcînd o excepție de la regula de a nu scrie în Dilema veche decît despre descoperiri care au fost deja în întregime publicate la standarde academice. Din cîte știu, despre această execuție antică a apărut deocamdată doar un raport preliminar de antropologie fizică. Iar asta pentru că grecii au invitat Institutul Suedez din Atena să facă documentația și analiza oaselor (pe banii suedezilor).
În cimitirul de la Phaleron (4 km de Atena), săpăturile preventive înainte de construirea unui centru cultural au dat, aflăm, peste 80 de schelete ale unor bărbați tineri. Mîinile erau în cătușe și craniile sparte. Arheologii citați în presă spun că aici ar fi vorba de scheletele partizanilor lui Cylon, un fost cîștigător la Jocurile Olimpice, care a încercat în 632 î.Hr. o lovitură de stat prin care, după capturarea Acropolei, urma să devină tiranul Atenei. Asediați, rebelii s-au predat după ce li s-a promis solemn că nu vor fi omorîți – ceea ce era de altfel de la sine înțeles, de vreme ce se refugiaseră în templu ca suplicanți. Cylon, ca adesea capul răutăților, a reușit să fugă; restul au fost executați imediat.
Toate astea m-au pus pe gînduri pentru că dintotdeauna, dacă reușești, ca arheolog, să asociezi un artefact cu o figură istorică ai dat lovitura – interes public, finanțare etc. Dar nu așa trebuie să meargă lucrurile. Dintr-o mie de motive, pasajele cele mai spectaculoase din sursele scrise nu au cum să se suprapună pe descoperirile importante din teren. Cu atît mai mult atunci cînd o perioadă e puțin cunoscută. O sută de ani din viața unui popor nu trec într-o clipă, deși nouă ni se poate părea că singurul eveniment pe care îl cunoaștem despre acel secol îndepărtat o umple rezonabil. E ca și cum alții, după noi, ar descrie perioada 1920-2020 prin cuvintele Bumbești-Livezeni.
De ce ni se tot vorbește atunci de Cylon? Argumentele curg cam așa. Pentru că două vase ceramice asigură datarea execuției de la Phaleron în secolul VII î.Hr. și, printre surprinzător de puținele lucruri pe care le știm de la istoricii antici despre Atena în acel secol, apare și episodul Cylon. Și pentru că, în rest, totul susține această construcție: cătușele, o săgeată în umărul unuia dintre schelete etc. Ei bine, nu totul susține. Bineînțeles, nu mă deranjează că în realitate erau 79 de schelete și nu 80 – arheologia e suficient de colțuroasă ca lucrurile să trebuiască rotunjite într-un articol de popularizare. Că nu e vorba de o groapă, ci de cîteva șanțuri, că nu e vorba doar de bărbați tineri pentru că 13 dintre ei aveau 35-49 de ani și unul avea peste 50, astea să zicem că nu schimbă lucrurile. Iar datările greșite de prin articole aș crede că vin din faptul că vreun arheolog a spus jurnaliștilor că groapa comună e „din al treilea sfert al secolului al VII-lea î.Hr.”; dar nu toată lumea e obligată să știe că asta înseamnă 650-625 î.Hr., nu 675-650, și cu atît mai puțin 650-675.
Am însă rezerve legate de cele două vase. Ce noroc cu ele, nu-i așa? – pentru că în absența lor datarea ar fi cu totul în aer. Acum, problema e că cimitirul de la Phaleron are peste 1.800 de morminte, care acoperă secolele VIII-IV î.Hr., și nici urmă de organizare pe loturi. Asta înseamnă că multe morminte se suprapun sau se taie. Și că ele sînt de vreo zece tipuri diferite: de înhumație și incinerație cu diferite amenajări – inclusiv o sută de schelete în alte gropi comune (printre care și unele cu dovezi clare de execuții publice). Și mai grav e că solul constă practic din nisipul plajei de la Phaleron; cînd scoți nisip – spre deosebire de orice sediment bine texturat – ca să faci o groapă și apoi o umpli la loc cu același nisip, e aproape imposibil pentru arheologi să mai distingă vreo urmă. Pe scurt, nu sînt așa sigur că cele două ulcioare (oinochoai) chiar aparțin gropii corecte, și nu altor morminte. De altfel, la Phaleron doar mormintele, puțin numeroase, din secolele V-IV î.Hr. includ ofrande; cele arhaice, practic deloc. Chiar și așa, în raportul suedez, datarea vaselor e indicată ca 670-600, nu prea convingătoare deci pentru un eveniment din 632 î.Hr. Se mai zice acolo că studiul ceramicii nu a fost încă încheiat. Cu alte cuvinte, la trei ani de la o descoperire care a făcut vîlvă, specialistul încă nu s-a hotărît care-i treaba cu cele două ulcioare amărîte? Ceva nu e în regulă.
Altă problemă: același raport zice că 30% din schelete nu au putut fi concludent atribuite sexului masculin sau feminin. Chiar dacă celelalte sînt de bărbați, 30% e mult și poate să ascundă surprize. Despre vîrful rupt de săgeată, el nu era înfipt în os, ci se afla puțin alături. Poate aparținea mormîntului, poate nu. Oricum, după ce văd în poze, săgeata poate fi, tipologic, din secolul VII, dar și din secolul V.
Încă o observație. Majoritatea celor executați aveau, într-adevăr, cătușe de fier la mîini (32 de schelete). Dar dacă îi pui pe toți pe un plan, constați că ei sînt de fapt împărțiți în două grupuri în care aproape toți au cătușe și două în care nici unul nu are. Oare oamenii lui Cylon, pedepsiți urgent și scandalos, au apucat să mai fie separați în grupuri și tratați diferențiat? După mintea mea, nu avem de ce să raportăm groapa comună de la Phaleron exclusiv la ce spun Tucidide, Herodot sau Plutarh, în loc să vorbim despre ea în altă paradigmă, în termeni de arheologie funerară a Greciei arhaice. Dar dacă e musai să o legăm de un eveniment istoric – și dacă nu mă înșel cînd cred că cele două ulcioare nu sînt de fapt prea sigure ca datare aici –, m-aș gîndi mai degrabă la vremea războiului peloponesiac, după moartea lui Pericle. Știm că atunci sofisticații atenieni au masacrat cu sînge rece, după victorie, bărbații din cetățile care li s-au împotrivit (Mytilene, 427 î.Hr.; Skione, 421; Melos, 416 etc.). Unele grupuri de prizonieri, cu conducătorii lor, se poate să fi fost trimiși la Atena și executați acolo – unii cu cătușe, alții, pe o altă corabie, legați cu funii (care, desigur, nu se mai pot recupera arheologic). Asta ar putea explica și de ce, dintre atîția indivizi, din care unii sigur erau bogați (Cylon însuși era ginerele tiranului din Megara), doar doi aveau inele. În ambele cazuri, ele erau pe inelarul mîinii stîngi și foarte banale – deci greu de datat. Cei capturați după ce stăpîniseră scurtă vreme Acropola puteau încă să aibă asupra lor tot felul de podoabe, în vreme ce niște prizonieri trimiși din, să zicem, Lesbos la Atena ar fi avut mai multe ocazii să rămînă fără tot ce aveau mai de preț.
Oricare ar fi adevărul, nu cred că publicul larg va mai afla ceva despre el. Presa publică grăbit teorii inițiale de la sfîrșitul cîte unei campanii (Oraș de cincizeci de ori mai mare ca Troia descoperit în Bulgaria! Arma cu care s-a împușcat Decebal!), ale căror corecturi, prin definiție fără nici un haz, nu mai interesează apoi pe nimeni. Una peste alta, nu e deloc exclus să-i vedem aici chiar pe oamenii lui Cylon. Dar să lași să se înțeleagă așa ceva fără dovezi înseamnă să afirmi că descoperirile arheologice nu pot fi altceva decît ilustrații nevrednice ale surselor scrise. Și să fii mîndru că poți organiza rapid în cîmpul de forță al unei teorii dragi tot ce-ți iese înaintea ochilor.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.