Privirea în gol

10 iunie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Cînd, în 2018, Reporters sans Frontières a pus Statele Unite pe lista țărilor unde e periculos să fii jurnalist, decizia a părut, măcar pe alocuri, stranie. Astfel de liste sînt rezervate dictaturilor, statelor pe al căror teritoriu are loc un război sau celor conduse de lideri autoritari sensibili la orice informație neconformă cu adevărul oficial.

În 2020, avertismentele RsF cu privire la degradarea rapidă a statutului de jurnalist american par să fi fost presciente. Pînă la începutul săptămînii, datele compilate de US Press Freedom Tracker arătau că, de la începutul manifestațiilor provocate de uciderea lui George Floyd de către poliția din Minneapolis, în Statele Unite avuseseră loc 300 de incidente în care fuseseră implicați jurnaliști. Asta înseamnă 50 de arestări, 192 de atacuri, 49 de cazuri de avariere sau distrugere a echipamentelor. Dintre incidentele violente, o largă majoritate au fost comise de poliție.

Va rămîne probabil în istoria acestor zile ca un moment aparte scena în care un reporter CNN este arestat la Minneapolis în timpul unei transmisiuni în direct. Pentru un echilibru, inexistent în realitate, ea poate fi completată cu imaginile vandalizării sediului aceleiași stații de televiziune de către manifestanții din Atlanta.

Voioșia cu care poliția americană ridică bastonul împotriva ziariștilor de pe teren este stupefiantă și e greu să o desprinzi de atacurile aproape zilnice pe care președintele Statelor Unite le lansează la adresa organizațiilor de presă sau jurnaliștilor care îl nemulțumesc.

Cîndva, în ultimii ani, statutul ziaristului a devenit irelevant atît pentru autorități, cît și pentru public. Mai mult, jurnalistul devine cumva agresor în mintea guvernului, cît și a cetățeanului ieșit în stradă împotriva Puterii. Și dacă nu agresor, măcar neprieten. Raportarea de tip Trump la posesorii de legitimații de presă e mai răspîndită decît ne place multora să recunoaștem.

Aici poate merită menționată o scenă în care o echipă Fox News a fost obligată să părăsească piațeta din fața Casei Albe pentru că demonstranții aruncau cu obiecte de toate felurile în direcția ei. Incidente de felul acesta am văzut și în România în anii trecuți cu prilejul manifestațiilor antiguvernamentale care au marcat istoria recentă (mult mai pașnice, altfel). Neîncrederea și suspiciunea la adresa jurnaliștilor funcționează în toate sensurile și au efecte directe. Un exemplu e fotografa Linda Tirado care și-a pierdut un ochi după ce poliția din Minneapolis a tras în direcția ei cu gloanțe de cauciuc. 

Pe acest fond, redacția New York Times a fost zguduită de un scandal major ale cărui origini imediate vin din decizia editorului paginii de opinii de a publica un text în care un senator pro-Trump argumentează în favoarea folosirii armatei împotriva manifestanților. O bună parte dintre angajații ziarului s-au declarat ofensați, jigniți sau speriați de faptul că un astfel de text poate apărea sub sigla NYT. În fața corului de țipete, amplificate în social media, editorul respectiv a făcut ceea ce criticii săi cereau – a demisionat.

A fost irelevant faptul că paginile de opinii ale ziarului sînt deschise unui spectru larg de perspective. În fapt, acesta e rolul lor primar – reflectarea curentelor principale din societatea americană și internațională. A fost irelevant și faptul că oricît de neplăcut o fi fiind senatorul respectiv, el face parte din administrație. E una dintre vocile Puterii și cînd Puterea vorbește (nu o face tot timpul, din contra) e probabil bine să o auzi ca să știi cu ce argumente îi contești orientarea, deciziile și, dacă e cazul, legitimitatea.

Există în critica jurnalistică o teorie care descrie relatarea neutră a faptelor drept „o privire de nicăieri”. Teoria asta are meritele ei, sugerează că extragerea jurnalistului din subiectul despre care scrie expune publicul la o perspectivă cu care nu se poate identifica și care nu îi poate fi folositoare. Privirea de nicăieri ar fi, așadar, un soi de realitate paralelă, o lume ideală în care faptele vorbesc de la sine, iar cititorul își poate extrage singur concluziile. La limita de jos, „privirea de nicăieri” reprezintă o acuzație la adresa jurnalismului prost făcut, la cea de sus, ea e o pledoarie pentru jurnalismul angajat. În cuvintele lui Wesley Lowery, unul dintre jurnaliștii americani care se opun „privirii de nicăieri“, e nevoie „claritate morală”.

Argumentul e valabil doar într-o anumită măsură. Oricît de atractivă e claritatea morală, definiția ei variază ca acul unei busole pe care o tachinezi cu magnetul. În presa americană, ascendentul moral e revendicat de toată lumea, de la dreapta la stînga. Citiți în paralel Salon și Breitbart. Sau priviți pe rînd Fox News și CNN la orice oră a zilei. Și unii, și alții au pretenția direcției corecte. Vă veți convinge repede că trăim într-un multivers în care toată lumea are dreptate. Sau crede că are.

De aceea scandalul care a zguduit zilele astea redacția New York Times e relevant. Pentru americani, și nu numai, NYT este ziarul de referință, monitorul neoficial, dacă vreți. E publicația către care generațiile viitoare se vor întoarce cînd vor dori să înțeleagă ce s-a întîmplat cu lumea zilele acestea. La ce mai e util un astfel de ziar dacă se înscrie la rîndul său în competiția pentru realități paralele?

Acoperirea unei opinii sub stridență nu o face să dispară, ci doar adîncește niște granițe. Privirea de nicăieri, perspectiva nimănui, riscă să fie înlocuită de o privire în gol în care metafora pastilelor din Matrix e abolită. Oamenilor nu li se mai cere să aleagă între realitate și ficțiune, ci între ficțiuni concurente.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom. 

Mai multe