Privire în urmă
Sînt două evenimente în toată istoria care au avut parte de o acoperire mediatică apropiată de cea pe care a primit-o pandemia de COVID-19, și ambele sînt războaie mondiale.
Într-un bilanț de final de an, săptămînalul The Economist observa că aproape jumătate din propria producție jurnalistică a avut legătură, într-un fel sau altul, cu răspîndirea coronavirusului. Revista apare din 1843 și a scris de-a lungul timpului despre evenimente cu un număr mai mare de victime (genocide, foamete sau gripa spaniolă), însă despre nici unul dintre ele atît de mult. O cercetare cu același subiect făcută în arhiva New York Times ajunge la concluzii similare.
O explicație vine din faptul că, dincolo de statistici tragice, pandemia a schimbat major stiluri de viață, rutine zilnice și obiceiuri inclusiv pentru oamenii care nu s-au îmbolnăvit sau, dacă au făcut-o, a fost în forme ușoare. Munca de acasă, școala online dispariția cvasi-totală a călătoriilor nenecesare, limitarea contactului social la cercuri mici sau chiar eliminarea lui în cazuri extreme au făcut din 2020 anul în care umanitatea a fost forțată să își reevalueze regulamentul de funcționare.
Efectele pe termen lung pot fi doar bănuite. Pentru că, dincolo de economia prăbușită și de bîjbîielile guvernelor, s-au mai întîmplat și alte lucruri legate de pandemie. În cercuri mai mici, dar măcar la fel de importante.
Anul acesta au fost oameni care au descoperit că pot trăi și fără un flat-white, oameni care și-au dat seama că nu le e necesar să vadă insulele Maldive sau Eforie Sud și oameni care, la o reevaluare a grupului de prieteni, au descoperit că nu toți erau indispensabili. Cîți dintre noi am simțit că semiarestul la domiciliu din primăvară a venit într-un moment nefericit și s-au simțit condamnați de o instanță crudă? Invers, cîți alții am descoperit ce partener potrivit avem, dar uitaserăm să mai fim atenți. Și, mai ales, cîți dintre noi am descoperit nu numai că „merge și așa”, dar chiar s-ar putea să ne continuăm obiceiurile dobîndite în pandemie și după ce nenorocitul de virus va deveni istorie? Nu știu dacă există statistici pentru lucrurile astea, dar sînt sigur că, dacă ar exista, ar confirma faptul că întoarcerea la „normalul” din 2019 nu mai este posibilă. Și că asta n-ar fi, poate, un lucru rău.
Teama ne-a făcut anul acesta să fim, succesiv, suspicioși și exaltați, resemnați și apatici, încrîncenați și nerezonabili, într-un soi de cacofonie universală încurajată și de tehnologie. Închiși în casele noastre, ascunși pe după măști, am făcut un zgomot mult mai mare decît în „normalul” de dinainte. Pe Facebook, prin e-mail-uri profesionale pasiv-agresive, pe TikTok sau pe unde ne-a mai dus Internetul, am speculat, am pozat în specialiști, am început să credem absurd în diverși dumnezei și diverse statistici. Apropo de asta, ați văzut cîți statisticieni am avut în 2020? Și cu cîtă abnegație au sucit cifrele alea comunicate zilnic pînă cînd toate concluziile posibile au fost trase? Începînd de pe la mijlocul anului, nici un scenariu nou n-a mai fost posibil, nici un fel de mirare n-a mai fost admisă. Cam tot ce se putea spune s-a spus. Toate piesele de puzzle fuseseră puse în toate locurile posibile, astfel încît nici o imagine nouă n-a mai putut fi compusă.
Cred că pe atunci am și obosit. Cum a obosit și mîrțoaga emoției noastre publice, biciuită energic oră de oră de profeți ai panicii din televizor. Așa de epuizați am fost încît, atunci cînd o tragedie uriașă cum a fost cea din spitalul de la Piatra Neamț ne-a ocupat televizoarele și feed-urile, n-am fost în stare decît să notăm că acele lucruri s-au întîmplat.
Am mimat un pic de indignare și ne-am întors la epuizarea noastră.
Eram sfîrșiți și anul încă nu se terminase. Nici măcar pateticul spectacol al dezintegrării publice a administrației Trump nu a mai provocat cine știe ce emoții. Alegerile americane au venit și au trecut și, din mijlocul unei simulări de apocalipsă, ne-am bucurat un pic că am evitat o apocalipsă mai mică. Dar nu prea mult. „Eh, și ce dacă Trump mai lua un mandat? Nu vezi ce-i în jur?”
Dacă 2020 are un păcat major, atunci acesta e că a fost anul în care au murit nuanțele. Ne-am întors la „toți sînt o apă și un pămînt”, „aceeași mizerie” și alte asemenea demisii din propriile vieți și din societate. Iar sîntem blazați, iar credem mai puțin în viitor. Și o facem fără să acceptăm că abandonînd viitorul ne negăm prezentul și ne depunem candidatura pentru pozițiile nedisponibile încă de drone fataliste.
2020 mai are vreo cîteva zile. Se mai pot întîmpla lucruri. Aș vrea să închei cu o concluzie optimistă. Nu o am. Dar nu am nici una pesimistă.
Dacă articolul acesta ar fi fost citit la radio, ar fi fost urmat de Don’t look back in anger.
N-a fost ușor. Dar în ce contract scria că urma să fie ușor?
Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.