Prințul Philip

Se împlinesc în curînd deja doi ani de la moartea prințului Philip al Marii Britanii. O vorbă tocită de prea multă rostire spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se ascunde o femeie puternică. Dar cazul prințului Philip reliefează situația exact inversă. Judecînd după durata domniei și după importanța regatului (și imperiului) pe care l-a condus, se poate considera că regina Elisabeta a II-a a fost chiar cea mai puternică femeie din lume în ultimele multe decenii. Pe timpul cît a fost regină, în Marea Britanie s-au succedat 15 prim-miniștri, iar în Statele Unite 14 președinți. Așadar, cum a reușit prințul Philip să susțină din umbră cu succes o asemenea domnie (cea mai lungă din istoria Marii Britanii)?

În cartea sa recentă – Secolul prințului Philip (tradusă în românește la Editura Trei, 2022) –, jurnalistul Robert Jobson descrie lunga viață și complicatele împrejurări în care a trăit ducele de Edinburgh. Desigur, nu e singura biografie a sa, dar e una foarte serioasă, care impresionează printr-o imparțialitate specific britanică. Fără să fie rece sau prea sec și nici prea academic, autorul reușește să păstreze o distanță decentă față de importantul personaj pe care-l are în vizor. Nu-l face mai simpatic cititorilor, așa cum unii biografi au tendința, dar nici nu-și permite vreo critică personală. 

Evident, foarte multe lucruri din viața prințului Philip sînt binecunoscute, dar strînse la un loc dau măsura unei figuri de-a dreptul istorice. Poate că mulți au impresia că prințul Philip a avut doar un rol decorativ. Trebuie amintit că în tinerețe, după copilăria sa agitată, Philip a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, ca ofițer de marină. Și cînd se spune că a luptat, e de înțeles că a făcut-o chiar de-adevăratelea, cu o contribuție proprie decisivă la victoria flotei britanice asupra mai multor nave de război italiene, în bătălia de noapte din 1941, de la Capul Matapan. Prințul Philip a fost cel care a iluminat brusc cu reflectoarele două nave inamice, pe care apoi tunurile britanicilor le-au distrus. A fost cea mai mare înfrîngere navală a Italiei din întregul război. Prințul Philip a fost apoi citat pe ordin de zi și decorat. Ca un amănunt interesant despre regulile războaielor (între armate onorabile), britanicii s-au întors a doua zi la locul luptei pentru a-i salva pe marinarii italieni supraviețuitori ai dezastrului. Au reușit să salveze chiar peste o mie de oameni, operațiunea fiind însă întreruptă de atacul unor bombardiere germane.

Cu o asemenea carieră militară în spate, nu e de mirare că prințul Philip și-a dorit să-l călească mai tare și pe primul său fiu, actualul rege Charles, trimițîndu-l la o școală dură cu internat (Gordonstoun), în Scoția, pe care și el o urmase. S-a dovedit a fi o greșeală, prințul Charles descriind mai tîrziu experiența drept „iadul pe pămînt”.

Prințul Philip nu și-a putut continua cariera în marină, așa cum poate și-ar fi dorit, din cauza rolului pe care a trebuit să și-l asume, mai repede decît se aștepta, acela de soț al reginei. Nu prea existau precedente pentru un astfel de rol și a trebuit să și-l construiască singur. 

„Timp de zeci de ani – observă Robert Jobson –, Philip a purtat împreună cu regina povara funcției sale, fără a o eclipsa, oferindu-i întotdeauna în particular încurajări și sfaturi, dar fără a depăși vreodată limitele rolului său de susținător.” 

Philip a fost un promotor al modernizării monarhiei britanice, pe care o considera o instituție învechită și care, în opinia lui, ar fi trebuit să țină pasul cu societatea, mai ales în anii dezvoltării și marilor schimbări de după război. Fără inițiativa și insistențele sale, probabil că încoronarea Elisabetei a II-a nu ar fi fost transmisă în direct la televiziune. La începutul anilor ’50, televiziunea era ceva nou, iar membrii casei regale și premierul Churchill erau reticenți. În cele din urmă, televizarea a fost un cîștig enorm, pentru monarhie și pentru public.

Robert Jobson observă cum, de la încoronarea reginei și pînă în anii din urmă, presa a devenit din ce în ce mai puțin respectuoasă cu membrii casei regale și cu monarhia în general. Au început să pătrundă tot mai mult în intimitatea familiei regale. Totodată, și relațiile lui Philip cu jurnaliștii s-au înrăutățit, de ambele părți. Prințului i-a fost conturată tot mai des o imagine de om „controversat”. Aceasta a fost cauzată în special de așa-numitele gafe ale lui Philip. De fapt, om vechi și serios fiind, nu suporta absurditățile corectitudinii politice. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume și făcea glume pe care sensibilul om recent nu le mai suportă. Cum spune Robson, pe Philip îl lua gura pe dinainte. Astfel, în Australia, l-a întrebat pe reprezentantul unor aborigeni dacă mai aruncă unii în alții cu sulițe. Despre maghiari a spus odată că sînt „burduhoși”. A spus despre Brazilia că ar fi un paradis dacă n-ar fi fost populată de brazilieni. Pe celebrul cîntăreț Tom Jones l-a întrebat dacă face gargară cu pietricele. Vorbele lui au provocat, nu o dată, conflicte diplomatice. Acest fel de a fi, direct și plin de umor, nu ar fi trebuit să-i știrbească nimic din onoare sau măreție. A fost un om rar.