Prima victimă politică a Coaliţiei pentru Familie
Președintele USR, Nicușor Dan, și-a anunțat joia trecută demisia din partid. Motivul: Biroul Național al formațiunii luase o poziție, cu o seară înainte, în privința referendumului privind definirea familiei în Constituție. Forul de conducere al partidului s-a pronunțat împotriva referendumului. Dar, așa cum Nicușor Dan a lăsat să se înțeleagă, decizia lui putea fi aceeași și dacă rezultatul votului ar fi fost în direcția opusă. Pur și simplu, fostul lider al USR ar fi vrut ca partidul să nu se pronunțe nicicum. Cu alte cuvinte, să excludă din discuție o temă controversată și să păstreze discursul formațiunii sale în zona „bunei guvernări“. Întrebarea este dacă nu cumva Nicușor Dan s a iluzionat crezînd că putea ține USR la distanță de o dezbatere care va marca pentru o lungă perioadă societatea românească.
Pentru că, în realitate, demersul Coaliției pentru Familie (CpF) nu este despre familie, nici despre minorități sexuale, nici măcar despre morala publică. În ultimă instanță, demersul Coaliției pentru Familie este despre sistemul de guvernare și despre viitorul democrației în România.
Priviți cu luare-aminte către ideile vînturate de CpF, nu cele legate de modificarea de acum a legii fundamentale, ci ideile celelalte, colaterale, afirmate cu sîrg în dezbateri și în mediul online. Putem vorbi chiar despre negarea principiului protecției minorităților de orice fel, nu doar sexuale, negarea principiului egalității în drepturi între bărbați și femei, relativizarea violenței domestice, ba chiar, la unii mai exaltați, punerea în discuție a Holocaustului. Toate aceste idei vizează direct caracterul laic al statului, drepturile fundamentale și, într-un sens mai larg, europenitatea României – un statut dobîndit cu greu, cu eforturi și sacrificii de generația desprinsă din comunism (s ar putea vorbi, generic, despre generația Pieței Universității).
Un partid politic nu doar că nu poate rămîne în afara unei astfel de dezbateri. Dimpotrivă, este obligat să ia o poziție care să-i definească locul în peisajul politic românesc – un peisaj într-o transformare radicală.
Din decembrie 1989 încoace, „linia de demarcație“ în cîmpul politic românesc a fost dată de opoziția „comunism“/“anticomunism“ sau, dacă vreți, „Iliescu/anti-Iliescu“. Desigur, au existat aici numeroase nuanțe („comuniștii“, de exemplu, s-au dovedit adeesea niște capitaliști mai feroce decît „anticomuniștii“). De fapt, vorbim aici mai curînd despre niște etichete și, evident, trebuie să ținem seama și de oportuniștii din ambele părți.
În tabăra „comuniștilor“ se puteau regăsi numeroși exponenți ai eșaloanelor doi și trei ale Partidului Comunist și Securității, ai tehnocrației industriale și financiare din timpul regimului comunist (puțini dintre ei admiratori sinceri ai comunismului, dar, în general, oameni pragmatici) și, bineînțeles, o mare masă de muncitori, agricultori, funcționari, care căutau protecție într-o perioadă de tranziție extrem de tulbure.
În tabăra „anticomuniștilor“ am avut chiar și mai multă diversitate: elemente dinamice ale societății (întreprinzători, intelectuali publici, experți în diferite domenii), activiști civici fără de partid, liberali, conservatori, social-democrați autentici, ecologiști, monarhiști și republicani, minoritari de toate felurile, dar și extremiști de dreapta, neolegionari și neofasciști, declarați ca atare sau pretinzîndu-se doar „anticomuniști“.
Această configurație a „frontului politic“ este pe cale să se modifice dramatic în perioada următoare. Îi vom putea avea, pe de o parte, pe „conservatori“ și, de partea cealaltă, pe „liberali“.
De o parte, naționalism exacerbat, recurs la tradiție, tendințe protecționiste și izolaționiste, primatul religiei asupra statului laic, dictatul majorității. De partea cealaltă, deschiderea către lume, acceptarea globalizării și adaptarea la provocările acesteia, ecologism, primatul statului laic. Acestea sînt, evident, cîteva linii mari, iar între acestea putem găsi nenumărate nuanțe. Vechii „comuniști“ și „anticomuniști“ se vor putea regăsi, după un timp, în fiecare dintre tabere.
Această regrupare a forțelor politice va deveni, cu timpul, la fel de clară precum o vedem azi în alte state din cadrul Uniunii Europene – mai ales în Franța, Polonia, Ungaria, dar și prin alte părți. Și probabil că aceasta este tendința la nivel european.
Revenind la USR, Nicușor Dan pur și simplu nu avea cum să mențină partidul în afara unei astfel de dezbateri. Cu atît mai mult cu cît partidele mari, PSD și PNL, au ales calea conservatoare, chiar cu vizibile tendințe iliberale de tip Viktor Orbán.
Foarte probabil, această reconfigurare a scenei politice s-ar fi produs oricum. Demersul CpF nu a făcut decît să accelereze procesul. Iar USR s-ar putea să nu fie decît prima „victimă“.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
Foto: adevarul.ro