Preţul prosperităţii
Ies din casă şi mă înfior. Coloanele de maşini pe Calea Călăraşilor sînt cît vezi cu ochii: înspre Traian şi spre Unirea. Claxoane peste claxoane, tramvaie oprite de cîte un şofer care a blocat linia, un coşmar. În plus, mai şi burniţează. După cum a observat orice bucureştean, dacă trage o ploicică, străzile oraşului se transformă într-o uriaşă parcare. Viteza medie stă bine-mersi sub 10 kilometri pe oră. Să merg spre „carfurul“ de la Unirea sau spre „megaimajul“ de la Traian? Aleg prima variantă, deşi este un pic mai departe. Din mers, văd coada de mai mult de 30 de persoane de la măcelăria lui nea Mari. La „carfur“ – nenorocire: la case – cozi infernale. Prin magazin nu ai loc să împingi căruciorul. Spaţiul dintre rafturi pare brusc subdimensionat pentru mulţimea de cumpărători. Este ajun de week-end lung de 1 Mai, astfel încît toată lumea a luat-o razna. Ştiu că voi vedea la ştiri numai reportaje despre buluceala din supermarket-uri, aşa că mă fac că nu o observ.
Încerc să nu mă enervez prea tare. În fond, în ciuda tonului maximal catastrofic de la aceleaşi televiziuni de ştiri care văd numai sărăcie, criză şi moarte prin inaniţie, mă gîndesc că traficul, lipsa locurilor de parcare, aglomeraţia ocazională din magazine şi, în general, majoritatea stresului cotidian prin Bucureşti reprezintă un preţ plătit prosperităţii. Prosperităţii de primă generaţie: banii cîştigaţi sînt investiţi într-o maşină, în voiaje de plăcere pe Valea Prahovei, într-o „primă casă“ la curte, în televizoare cît mai mari, frigidere cît mai încăpătoare. Încă în 1992, un studiu comandat de Coca-Cola pentru pieţele emergente arăta că principalul pericol pentru clasa de mijloc în curs de formare o reprezintă aşa-zisul sindrom Mercedes: proaspătul mic patron cumpără o maşină cît mai făţoasă (chiar dacă second-hand), în care îşi investeşte toate economiile, şi nu mai are din ce să se autosusţină la cel mai mic cutremur al pieţei.
Îmi place să cred că această primă generaţie a prosperităţii este înlocuită de propriul său upgrade. Criza din 2008 a contribuit şi ea din plin, serios, la transformarea cu pricina. Parcă văd mai multă prudenţă, chibzuinţă, planificare. În plus, constat apariţia calculelor de genul: „Cît mă costă şi cît durează să ajung la întîlnirea din centru cu maşina, unde voi găsi loc de parcare? N-o fi oare mai ieftin şi mai rapid să ajung cu metroul?“ Cred că Primăria va avea, în curînd, răgazul necesar pentru recuperarea măcar parţială a decalajului de infrastructură (străzi reparate, parcări, transport public, utilităţi suprasolicitate pe alocuri). În comparaţie cu prima generaţie a prosperităţii (motivată mai degrabă de nevoia de bunuri îndelung dorite), cea de azi este parţial snoabă. A văzut prin Occident „aia“, „aia“, vrea şi ea. Nu e nimic rău. În fond, snobismul poate fi văzut (şi) ca motor al progresului. Această a doua generaţie a prosperităţii nu vrea neapărat „mai mult“, ci „mai bun“. Pare a căuta calitatea traiului. Cred că primarul Oprescu a simţit, întrucîtva, direcţia. De ani buni, investeşte (şi) în timpul liber al bucureşteanului. Conform propriei declaraţii, vrea ca oraşul să fie „şi pentru trăit, nu doar pentru locuit“. E drept, mai are o uriaşă restanţă: cîinii vagabonzi, pentru care nu are încă o soluţie.
Aştept a treia generaţie a prosperităţii. Una ceva mai pragmatică, atentă la cele ce se întîmplă împrejur (în propriul oraş, dar şi aiurea în lume), cu voce puternică în consultarea publică, dar fără exagerări nerezonabile (de exemplu, nu orice maidan uitat se poate chema „rezervaţie naturală“), cu interese civice mature.
Îmi permit să anticipez că vom rămîne cu un trafic greoi, cu mult prea puţine vehicule pentru transportul public, cu demolări pripite de clădiri valoroase, cu parcări fie prea scumpe, fie prea mici, cu spaţiu verde insuficient şi, probabil, cu o poluare din ce în ce mai greu de stăvilit.
Toate vor fi preţuri pe care le vom plăti prosperităţii, consumului, creşterii. Oricum, va fi mai bine decît pe vremea lui Ceauşescu, cînd (vorba acelui puşti de clasă primară): „Toate megaimajurile erau goale.“
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.