Preşedintele Trump

Închipuiți-vă următoarea scenă: sîntem în 20 ianuarie 2017, la Washing­ton se fac ultimele pregătiri pentru instalarea noului președinte american. Lungile discuții de după seara alegerilor din noiembrie par să fi lăsat locul unei stupefacții obosite. Unei așteptări prudente. Azi, președintele Trump depune jurămîntul. E ziua în care mulți liberali fără o relație cu Dumnezeu spun rugăciuni. Alături de ei, întreaga structură formală a Partidului Republican încearcă să se obișnuiască cu o victorie pe care nu a dorit-o. Candidații republicani au cedat unul cîte unul în fața lui Donald Trump. „The Donald“.  Cel care azi va deveni al patruzeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii.

Jeb Bush a fost doar prima mare dezamăgire, iar placiditatea lui pragmatică a fost insuficientă pentru preluarea stindardului dinastiei și al partidului. A ieșit apoi din cursă Marco Rubio, acuzat de ipocrizie, inconsistență și lipsă de orice urmă de trăsături proprii. Ridiculizat, umilit și cu cariera probabil încheiată. Acela a fost momentul în care mainstream-ul republican s-a îndreptat spre Ted Cruz. Încăpățînat, sigur pe el și hotărît, Cruz nu putea fi ridiculizat, dar nici măcar el nu a rezistat asaltului și s-a retras. Spre deosebire de ceilalți foști candidați, Cruz speră să mai candideze și data viitoare. Speranțele tot mai firave ale conservatorilor au mers apoi către independentul Michael Bloomberg. Însă Bloomberg, om de afaceri ca și Trump, a înțeles încotro merg lucrurile, iar intenția de a candida la președinție nu a fost concretizată în 2016. Bloomberg e unul dintre invitații la ceremoniile de instalare, iar locul său e foarte vizibil pentru camere și spectatori. În iulie toate armele au fost depuse și, la Convenția Partidului Republican desfășurată la Cleveland, republicanii au trecut cu greu peste reticențe și au trebuit să accepte votul din alegerile primare. Donald Trump era candidatul lor.

„The Donald“ a intrat în linie dreaptă sub un potop de acuzații de rasism, misoginism și chiar fascism. A continuat neabătut să își practice discursul său abraziv, pe alocuri incoerent și cu nuanțe frivole. A folosit creativ orice urmă de informație care i-ar fi pus în dificultate adversarii. Chiar și dacă respectiva informație nu era întru totul adevărată. S-a lansat în atacuri la persoană pe care le-a regretat doar rar și necredibil. A continuat să nu facă curte presei, ba chiar să o provoace. Pe parcurs a convins publicul să joace într-o farsă serioasă ale cărei efecte puteau fi urmărite live pe figurile oricăruia dintre exasperații săi adversari. Complicitatea dintre Trump și electorat s-a transformat într-un parteneriat solid, marcat de zîmbete sardonice și satisfacții nedisimulate.

Nu i-a fost ușor lui Donald Trump să treacă de mașinăria politică din spatele lui Hillary Clinton, dar a reușit. Doamna Clinton avea încă de apărat o reputație și nu a reușit pînă la urmă. Benghazi, scandalul e-mail-urilor din vremea în care dna Clinton era ministru de Externe, scandalurile mai vechi din vremea ascensiunii lui Bill Clinton, toate astea au măcinat încet-încet campania democrată.

Responsabil cu stabilirea structurii și conținutului narațiunii anului 2016 a fost dl Trump. El a spus povestea care a absorbit celelalte povești. Iar azi, azi va depune jurămîntul.

Ce fel de președinte va fi Donald Trump? E întrebarea care plutește apăsător nu numai în capitala americană, ci în toate capitalele. Cele apropiate și depărtate, cele prietene și mai puțin prietene. Va interzice oare președintele intrarea musulmanilor în țară? Va construi zidul acela la granița cu Mexicul? Va folosi „covor de bombe“, așa cum a promis de zeci de ori, pentru a rezolva încîlcitele probleme din Orientul Mijlociu? Va anula tratatul NAFTA? Cum va convinge companiile americane să renunțe la exportarea slujbelor în paradisuri de outsourcing? Va permite tortura ca metodă de combatere a terorismului? Și unde e Congresul în toată această afacere? Dar restul instituțiilor?

Înapoi în 2016. Mai avem de așteptat pînă vom ști dacă Trump va fi sau nu președinte. Adevărul e că, dincolo de predicții, calcule statistice sau profeții și intuiții, nimeni nu știe cu adevărat numele viitorului locatar al Casei Albe. Asta lasă loc speculațiilor de orice natură. Inclusiv celor privind transformarea Americii într-o distopie condusă de un dictator portocaliu țîfnos și imprevizibil.

Fostul director al CIA, Michael Hayden, toc­mai a declarat că e posibil ca armata a­me­­ri­ca­nă să ignore ordinele pre­șe­din­te­lui Trump dacă acestea vor depăși limitele legale. Avertismentul respectiv e valabil pen­tru orice președinte, însă, în cazul candi­datului republican, primește cumva greutate.

Și totuși, îmi permit să remarc faptul că această teamă de Trump atinge în unele medii cote oarecum ridicole. Dincolo de practici de business dubioase pe alocuri, un talent natural pentru marketing și o înclinație către ignorarea corectitudinii politice, Trump nu a avut niciodată ocazia să își aplice ideile politice. Pentru că, de cele mai multe ori, politica a fost pentru el ceva colateral. Acum, pe fondul unei nemulțumiri majore a publicului, Trump își continuă marșul către Casa Albă fără să dea semne majore de oboseală.

Însă simplul fapt că o face în interiorul Partidului Republican e un semn de sănătate a sistemului politic american. Sigur că oricînd poate decide să meargă de unul singur. Dar nu o făcut-o încă, ceea ce arată, atît din partea dlui Trump, cît și din partea republicanilor, un anume fairplay dublat de calcul pragmatic. Deși nu se plac, cele două părți încearcă să colaboreze. Partidul face eforturi să internalizeze populismul nonideologic al candidatului, iar, de partea sa, candidatul insistă să reprezinte una dintre cele două mari construcții politice ale „sistemului“. 

Disponibilitatea celor două părți de a colabora este primul și cel mai bun semn că pericolul Trump e, de fapt, mai mic decît se crede. În același timp, e și un semn că „The Donald“ înțelege că nu poate guverna de unul singur. Or, un președinte care lucrează cu un Parlament rezultat din alegeri libere nu prea poate fi dictator.

Democrația americană poate produce președinți slabi, incompetenți sau rău-intenționați. Dar are la dispoziție suficienți anticorpi pentru a nu le permite acestora să o avarieze permanent.