Preocupări mic-burgheze - <i>elogiul plictiselii</i> -

La munte, cu familia, să pun copilul pe schiuri. La Vatra Dornei. Am fost invitaţi de nişte prieteni apropiaţi. Gazda, ca orice gazdă, pune la dispoziţia musafirilor cît mai multe variante. Aveam de ales: ţuică, palincă, whisky, cinzano, afinată… Eram vreo 7-8 meseni, de vîrste diferite. De la studenţi pînă la semi-boşorogi (adică de vîrsta mea, nu spun cît). La recensămîntul preferinţelor, surpriză! Fie afinată (fetele), fie ţuică (restul lumii). După trei zile, whisky-ul a rămas neatins. Conversaţiile au fost cele banale, obişnuite: cum mai merge sezonul de schi, cît mai durează criza, mai renovează cineva cazinoul local? Nu am vorbit nici măcar tangenţial despre politică. Foarte puţin despre afaceri. În fond, asta face parte din viaţa intimă, nu e de bun-gust să vorbeşti pe temă. În schimb, am făcut barter cu informaţii despre concedii şi vacanţe. Cum să te fereşti de turiştii englezi, cît de plicticoasă e Austria, adresa faimosului şi turisticului restaurant Fatal din Budapesta, pe Vaci Utca. Dacă mă gîndesc bine, subiecte pe care le-aş fi împărtăşit cu amici de oriunde din lume, că aş fi fost la Londra, Bucureşti sau Sofia. Nu prea am găsit teme pe care să ne înflăcărăm, să "combatem", să ne certăm cu pasiune. De fapt, nici nu am căutat. La măcelărie. La mine în cartier este o măcelarie relativ faimoasă în cam tot Bucureştiul. Nu vă dau adresa exactă, căci nu am chef să îngroşaţi cozile care oricum se formează, mai ales înainte de sărbători. Am intrat în vorbă cu patronul, am mai sporovăit de una, de alta. Pînă la urmă, omul mi-a făcut un tur complet al prăvăliei. Ţineţi-vă bine: mai în glumă, mai în serios, ba chiar dorind cu tot dinadinsul să scape de presiunea ciubucului cerut de orice controlor al Fiscului, Gărzii, Agenţiei, adică de la Autoritatea de Control (oricare ar fi ea), s-a informat, a investit şi a aplicat pînă la ultima virgulă toate reglementările europene sau naţionale în materie de comerţ cu carne şi produse din carne. Iluminatul este cu un anumit tip de becuri, pentru ca clientul să nu fie păcălit la culoarea cărnii din galantar. Cuţitele se ţin în cuve care se dezinfectează cu ultraviolete. Tot personalul are bonete de unică folosinţă pe cap, mănuşi în mîini şi nişte învelitori de plastic pentru pantofi, asemenea celor din spitale. Camerele frigorifice sînt conectate la un computer care arhivează de cinci ani, din oră în oră, temperatura fiecărui frigider. Deasupra uşii de la intrare există un aparat de aer condiţionat tip perdea de aer, cu instalaţie de ionizare. Chiuvetele nu au robinet. Apa începe să curgă dacă apeşi o clapetă cu genunchiul. Ideea e să nu fii obligat să închizi apa cu mîna, după ce te-ai spălat. Şi alte asemenea bibiluri care, cred, nu sînt respectate nici în zece la sută din măcelăriile europene. Pe un perete scrie mare: "În acest magazin nu comercializăm decît carne de vită sau porc produsă în Romînia." La coadă (căci e coadă cam tot timpul), se discută subiecte banale: vremea, Primăria locală, se mai spune un banc. Banal. La schi. Iarna asta am prins şi o săptămînă de ski în Italia. În nord, lîngă graniţa cu Austria, un fel de Ardeal al lor. În parcări, o groază de maşini cu număr de România. În plus, mai erau în staţiune alte multe familii care închiriaseră maşini pe plan local şi nu puteau fi aşa simplu identificate ca venind de pe la noi. Conversaţiile obişnuite: puţin despre afaceri (nu e de bun-gust să vorbeşti despre asta, face parte din viaţa intimă), adrese de hoteluri sau restaurante de prin alte zone turistice, păţanii din alte vacanţe, recomandări legate de un magazin din localitatea învecinată. Nici nu ne-a trecut prin cap să combatem cu localnicii pe tema "prigoanei antiromâneşti" sau de dragul campaniei "Români pentru Români" (vezi Realitatea TV sau Antena 3, nici nu mai ştiu exact care, pare-mi-se că ambele). Era cam greu pentru că aproximativ jumătate din personal era din România. Ne-am simţit bine, confortabil, decent, plătind mult mai puţin decît pe Valea Prahovei. Fac astfel un elogiu plictiselii, vremurilor neinteresante. Aşa e în Uniunea Europeană. Te plictiseşti. Trăieşti vremuri normale. Cît plăteşti la bancă, unde mergem în concediu, la ce şcoală dăm copilul. Nu te scoate nimeni din minţi cu sloganuri "inspiratoare". Barroso te plictiseşte de moarte. Napoleon, Stalin, Hitler au inspirat masele, au avut fani cu duiumul. Necazul este că milioane dintre ei au crăpat în şanţ, cu maţele pe-afară. Nu mă închipui niciodată mişcînd mai mult de-o geană la vreun discurs al unui comisar european. E bine. Mă plictisesc. Cele trei povestiri anoste de mai sus mi-au fost inspirate de un recent grupaj de articole din The Economist. Ştiaţi că anul acesta, conform Băncii Mondiale, pentru prima oară în istorie, clasa mijlocie (sau burghezia, cum doriţi) a depăşit jumătate din populaţia lumii? Vedeţi, de aia trăim într-o lume plicticoasă (chiar şi în criză economică). Fereşte-mă, Doamne, de vremuri interesante...