Prejudecăţi şi postcomunism
Cînd se fac bine societăţile? Cînd îşi reduc la minimum prejudecăţile şi îşi amplifică la maximum consideraţia pentru o viaţă morală şi pentru practicarea ei? România suferă de un regretabil exces din cele dintîi. Înainte de a ajunge să fie generalizări calomnioase şi să provoace discriminare, violenţe şi alunecări în totalitarism genocidal, precum antisemitismul nazist, prejudecăţile pot juca şi un rol parţial pozitiv, psihologic degrevant. E deci o prejudecată să credem că prejudecăţile ar fi rele toate şi în orice condiţii. Sau că ar fi integral defavorabile în raport cu obiectul prejudecat.
Oricum, unele clişee şi stereotipii ne ajută să rezistăm ruşinii inadecvărilor noastre, căci proiectează asupra altora şi asupra unor grupuri străine propriile noastre neajunsuri. Apoi, ce ne-am face dacă ar trebui să tot refacem, fără pauză, de la zero, judecăţi a căror articulare le-a cerut altora vieţi întregi de studiu aplicat?
Apoi, nu mă mir că germanul Gadamer a încercat să le reabiliteze, deplîngînd, însă, în opinia mea pe nedrept, iluminismul antiautoritar şi antitradiţional. Excesele totalitare ale secolului XX n-ar fi imaginabile fără deconstrucţii ale tradiţiei şi autorităţilor tradiţionale izvorînd din iluminism.
Fapt e că, în genere, prejudecăţile sînt o catastrofă. Societatea românească e plină pînă la refuz de ele. E atît de doldora de clişee dintre cele mai pernicioase, nu doar la adresa „alogenilor“, ci şi a propriei naţii, a religiei, istoriei, destinului şi elitelor ei, încît înclin să cred că prejudecăţile îi sînt blocajul principal. Frîna, împiedicîndu-i o eliberare completă şi rapidă. Piedica, zădărnicindu-i efortul de a ridica din resurse proprii un stat democratic şi de drept deopotrivă liber şi prosper.
Întregul postcomunism a început ca un bal al prejudecăţilor iscusit instrumentalizate de o oligarhie nou-veche, rămasă la pîrghii doar graţie ingeniozităţii ei inepuizabile în opera de captare şi valorificare a celor mai diverse clişee. Epoca a debutat cu frica de terorişti inventaţi, căreia i s-a adăugat cea iscată de o presupusă întoarcere a „moşierilor“. A continuat cu teama de burghezie, de intelectuali, de evrei, de unguri, de clanurile rome.
S-a prelungit nu în oroarea, raţional cît se poate de firească, faţă de poliţia politică a regimului comunist, ci în stimularea dezgustului faţă de puţinii disidenţi. Faţă de transfugi. Faţă de inşii calificaţi drept „oamenii Moscovei“. Precum şi în impulsionarea groazei stîrnite, complet iraţional, de ex-securiştii care, trădîndu l pe Ceauşescu, optaseră, ca Pacepa, spre a trece cu arme şi bagaje din regimul crimei totalitare în tabăra democraţiilor liberale.
În fine, postocmunismul s-a „dezvoltat multilateral“, spre a cita sintagma de lemn naţional-comunistă, cu ajutorul iudeofobiei, o supă reîncălzită prin stigmatizarea lui Soros, a „multinaţionalelor“ a „finanţei internaţionale“, noţiuni-cod pentru evrei şi imaginara lor „cabală“.
Recursul insistent la imaginarul antisemit e tipic naţional-comunist. Semnalează restauraţionism ceauşist. Tendinţa nu e nouă. Sub impactul îndoctrinărilor naţionaliste marca Orbán, Frontul Naţional, Sputnik, Russia Today et eiusdem farinae, s-a petrecut şi în România o mutaţie de proporţii. Atît puterea USL-istă, cît şi regimul Dragnea, televiziunile afiliate şi site-urile de propagandă ale oligarhiei trădează de cîţiva ani buni tendinţe accentuate de revenire accelerată la ceauşism.
Nostalgia face ravagii în rîndul celor prea slabi de înger şi prea ignoranţi ca să reziste agitprop-ului securist trimis ori lăsat liber să otrăvească minţile naţiunii, ca nu cumva poporul să înţeleagă modul în care Ceauşescu le-a distrus românilor, pas cu pas, timp de un sfert de veac, existenţa şi viitorul.
Necultivată cum trebuie şi atacată sistematic de securisto-legionari şi de propaganda postnomenclaturistă, memoria s-a evaporat din largi segmente ale societăţii româneşti. Mulţi au uitat de frig, de foame, de frică, de supravegherea telefoanelor. Nu-şi amintesc nici de cele două ore pe zi de cult al personalităţii televizat, nici de torturile şi asasinatele din beciurile Securităţii. Creierele li s-au golit. Prin urmare, şi inimile.
Rezultatul? Din circumvoluţiunile mancurtizate au dispărut rînd pe rînd şi superbia nomenclaturii, şi brutalitatea poliţiştilor politici. S-a şters imaginea atotputerii dosarelor. S-a refulat îndoctrinarea copiilor la grădiniţă. S-a uitat de minciuna perpetuă şi ubicuă despre prosperitate băgată pe gîtul unor inşi flămînzi înfruntînd gerul năprasnic, în interminabile cozi pentru tacîmuri de porc, de moartea prin avortul interzis, pe masa din bucătărie.
Amnezia abia aşteaptă să acopere cu jungla ei toxică şi rănile încă vii ale istoriei recente. De pildă, asasinarea de către securişti, la ordinul Ceauşeştilor şi cu mîna unor borfaşi de duzină, a poetului, inginerului şi disidentului Gheorghe „Babu“ Ursu. De pildă, împuşcarea la graniţe a „transfugilor“. De pildă, vărsările de sînge din decembrie ’89. La fel a înţelenit, în postcomunism, memoria crimelor mineriadelor. Ori e pe cale să obtureze amintirea devalizărilor ample ale statului la care s-au dedat, cu voie de la poliţie şi Putere, borfaşi gen Sebastian Ghiţă.
Spaţiile golite prin neglijare, demenţă senilă, uitare, amnezie, refulare s-au reumplut rapid cu prejudecăţi televizate vechi şi noi. O realitate fictivă, paralelă, s-a ivit din antibăsism, apoi din transformarea, de către securişti ori de urmaşii lor, în Bau-Bau „securist“ a unui presupus „binom“ SRI-DNA.
Vînzării ţării de către oligarhie, în speţă deturnarea de la alianţele ei fireşti, occidentale, hulpav dorită, împreună cu Basarabia, de imperiul euro-asiatic pe care-l edifică migălos putinismo-dughinismul cot la cot cu populiştii şi extremiştii de pretutindeni, i se contrapune alt mit persistent. E imaginara colonizare a României. Una la care, prin captare şi valorificare a reminiscenţelor şi resentimentelor izvorîte din cotropirile tătaro-turceşti, se inventează că ar pune umărul nemţii, europenii şi americanii. Noile prejudecăţi pretind că Zmeului-Zmeilor doar PSD şi infractorul Dragnea, pe post de Făt-Frumos din lacrimă, i-ar putea ţine piept, dimpreună cu şoferii şi secretarele sale, care nici usturoi n-ar fi mîncat, nici Brazilia sau Rusia nu le-ar fi ţinta finală.
Cînd se fac bine societăţile? Cînd îşi amplifică la maximum consideraţia pentru o viaţă morală. Ceea ce presupune să-şi reducă la minimum prejudecăţile, împiedicîndu-le să împartă o dreptate autentică. Doar neuitarea bine cumpănită, unitatea şi organizata facere mutuală de bine în conformitate cu lecţiile memoriei şi istoriei le-ar salva românilor democraţia suferind de exces de prejudecăţi şi de insuficient respect pentru ideea mîntuirii prin fapte.
Ce-ar trebui? Ca o masă critică să înceapă să-şi combată eficient predispoziţiile iraţionale şi clişeele, dînd cu tifla invidiei, prejudecăţilor, zîzaniei, fugii de răspundere şi neîncrederii în forţele proprii.
(articol preluat de pe dw.com)
Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.
Foto: wikimedia commons