Prea tîrziu
Dacă dictatorul rus s-ar opri astăzi, dacă ar renunța la orice manifestare agresivă la adresa Ucrainei, dacă ar recunoaște dreptul statelor de a-și decide soarta, dreptul rușilor de a avea opinii diferite, dacă ar elibera prizonierii politici și dacă s-ar retrage să-și consume pensia undeva la o dacha pregătită din timp, ar fi prea tîrziu.
O privire aruncată în jur ne arată că sînt destui oameni care, în numele unui fals echilibru și al unor false echivalențe, încearcă să găsească rațiunea în vorbele și faptele lui Vladimir Putin. E greu de înțeles care sînt mecanismele mentale care pot conduce la o asemenea orbire selectivă, însă și dacă le-am înțelege ar fi prea tîrziu.
Orice pretenție că Vladimir Putin și regimul său pot fi parteneri de încredere sau măcar tolerabili, asemeni unor rude nesuferite, e absurdă și periculoasă. Pentru justificări e prea tîrziu.
Faptele rămîn fapte și sînt relativ simple:
● În Ucraina e război.
● Războiul a început în 2014, odată cu anexarea Crimeei de către Rusia și ocuparea estului țării de către paramilitari ruși.
● În anul Domnului 2022, ocupația a fost formalizată prin recunoașterea de către Moscova a „independenței“ acestor teritorii și trimiterea de trupe eufemistic numite „de menținere a păcii“.
● Rusia și Ucraina se angajaseră prin acordurile de la Minsk să contribuie la restabilirea unui climat de calm în estul Ucrainei, însă nici Moscova, nici Kievul nu au respectat acele angajamente. Ocupînd Donbasul, Rusia le denunță unilateral și anulează orice șansă de pace, alta decît o capitulare a Ucrainei.
● E adevărat că Ucraina nu s-a comportat tot timpul așa cum a promis, însă, în nici o realitate, un astfel de argument nu poate fi invocat pentru a justifica politica activă de dezmembrare a țării vecine promovată de Kremlin.
● Pe scurt, Rusia e agresorul, Ucraina e victima.
● Comportamentul președintelui Rusiei arată că Europa se confruntă cu un revizionist înarmat pînă în dinți care nu se mai teme să își pună în practică fanteziile expansioniste. Psihanalizarea dictatorului nu ajută la mare lucru. Mult mai utilă e înfruntarea lui. În absența unei atitudini ferme, se va simți încurajat. Scenariul Georgia 2008, repetat parțial astăzi, e dovada.
● „Rusia are dreptul la propria sferă de influență“ nu e un argument legitim. Rusia are drepturile și obligațiile care îi sînt recunoscute prin tratatele internaționale la care este parte. Nu există nicăieri prevederi pentru state cu „nevoi speciale“.
● În privința înarmării Ucrainei, lucrurile sînt simple. Ucraina a cerut ajutor din Vest și l-a primit. Este dreptul suveran al oricărui stat de a-și proteja teritoriul și de a decide cu cine dorește să se asocieze. E firesc să acționeze în baza acestui drept. Ca o paranteză, poate merită menționat că nici un analist militar care se respectă nu crede că ajutorul primit pînă acum de Kiev pune armata ucraineană pe picior de egalitate cu cea rusă.
● Legislația internațională e mai importantă decît istoria. Fără nuanțe. Orice nuanță e o invitație la anarhie și, în general, se lasă cu victime. Rusia a încălcat conștient și conștiincios tratatele la care este parte invocînd argumente absurde asupra cărora nici măcar istoricii ruși nu sînt cu toții de acord.
La ora la care scriu acest text, statele democratice încep să anunțe rînd pe rînd impunerea de sancțiuni pentru acest nou episod al invaziei rusești. Deocamdată sînt mai degrabă firave și prudente, una dintre explicații fiind că măsurile de natură să provoace pagube mari sînt amînate pînă în momentul în care Kremlinul ar putea decide ocuparea întregii Ucraine. Rușii par să fie relativ împăcați cu reacția Vestului. E relevantă în context o declarație a lui Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, făcută cu cîteva ore înainte ca Rusia să recunoască republicile din Donbas: „Știm ce urmează. Din nou sancțiuni, amenințări și presiune politică din diverse părți. Țipete isterice și valuri de dezinformare. Am mai trecut prin astfel de lucruri și e multă vreme de cînd nu ne mai temem de ele. Avem nervi puternici. Experiența ne arată că, mai devreme sau mai tîrziu, actualii noștri oponenți vor fi cei care vor veni la noi cerîndu-ne să negociem pe marginea tuturor subiectelor asupra cărora nu ne înțelegem“.
Cinism? Evident. Aroganță? Pur rusească. Rațional? Da, dacă ne uităm la precedente. Rusia nu plătește aproape nici un preț pentru ocuparea Transnistriei, pentru atacul asupra Georgiei, pentru menținerea la putere a dictatorului sirian Bashar al-Assad și multe alte dese și flagrante încălcări are legislației internaționale.
De asta e prea tîrziu acum pentru a‑i căuta justificări lui Vladimir Putin sau pentru „a explica“ Rusia. A fost tîrziu încă de acum mulți ani, e foarte tîrziu acum.
Ne place sau nu, trăim într-o lume modelată (și) de pretențiile unui dictator căruia prea multă vreme i s-a acordat credit. Or, pentru a nu lăsa lumea să se schimbe și mai mult, pentru ca noi înșine să nu ne schimbăm în oameni care „înțeleg“ ce vrea Putin, e vremea rezistenței și a răspunsurilor ferme.
Uitați-vă în jur! Încă mai sînt lucruri de apărat. Multe. Pentru ele nu e prea tîrziu.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.