Prea singur președintele

3 iulie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Toate sondajele spun același lucru: Klaus Iohannis va intra fără nici un fel de emoție în turul doi al prezidențialelor din această toamnă. Ba chiar, dacă anul de grație al președintelui continuă în aceeași notă, există și o șansă oarecare să nu mai fie nevoie de un al doilea tur.

L-am văzut în ultimele cîteva luni pe Klaus Iohannis pe post de gazdă a summit-ului de la Sibiu, pe post de beneficiar indirect al alegerilor europarlamentare, cîștigător al referendumului, amfitrion la vizita Papei Francisc și comunicator frecvent și ferm în raport cu Guvernul. Mai ales din această ultimă poziție a reușit cumva să recupereze ani de placiditate, întrerupți doar de intervenția, intrată deja în legendă, într-o ședință a Guvernului din ianuarie 2017. Vă amintiți, aceea cu „elefanții din încăpere“.

Șeful statului și-a anunțat candidatura pentru un al doilea mandat în toamna anului trecut și, în mod bizar, în iulie 2019 e încă singur în cursă. Fără a încerca să îi minimalizez meritele, situația asta nu spune atît de multe despre performanța sa, cît mai degrabă despre o slăbiciune structurală a partidelor românești, incapabile să facă proiecții pe termen scurt și mediu. Despre planificare cu ani înainte, nici vorbă.

În fapt, departe de a-i face o favoare lui Klaus Iohannis, dezorientarea din rîndul posibililor săi adversari nu face decît să răsplătească un anume tip de exercitare a mandatului prezidențial pe care doar factori externi Palatului Cotroceni au reușit să îl revitalizeze. Un PSD mai puțin stupid și arogant ar fi transformat acest prim mandat Iohannis într-o amintire fadă încă înainte de finalul din toamnă. Chiar și simpatizanții președintelui admit uneori că formalismul legalist practicat multă vreme de dl Iohannis a arătat adesea a lipsă de interes sau de-a dreptul a nepăsare.

Sînt două direcții din care un contracandidat serios pentru Klaus Iohannis poate apărea. Prima, cea evidentă, e din zona PSD și a sateliților săi. Grație strategului din pușcărie care a condus partidul pînă la finalul lunii mai, PSD e, pentru prima oară în lunga și complicata sa istorie, în situația de a se întreba serios ce are de făcut ca să treacă de primul tur.

Riscul ca mult profețita cădere în irelevanță după 30 de ani de dominație să se producă începînd cu toamna aceasta e mare și pesediștii știu prea bine lucrul ăsta. Însă aproape toți cei care și-au anunțat intenția de a candida pentru nominalizare în interiorul partidului au serioase probleme în a fi recunoscuți de vecini. Nu insist asupra numelor, cert e că și varianta unui candidat extern (de tipul Tăriceanu) e doar un pansament, nu o soluție. Dacă se va ajunge totuși acolo, probabil mult mai utilă ar fi o candidatură de tip Mircea Diaconu – „băiat bun, fără pretenții“ – decît a vreunui actual ministru dintr‑un guvern în derivă.

PSD e obligat să aibă o performanță decentă la prezidențiale dacă nu vrea să fie izolat și transformat într-un soi de PRM 2.0, așa cum par să ceară unii dintre membrii săi – și mă gîndesc aici la cei pe care i-am văzut aplaudînd cu însuflețire înduioșătoare discursul-șaorma ținut la congresul din week-end-ul trecut de Liviu Pleșoianu. În treacăt fie spus, acela a fost singurul discurs aplaudat onest dintre toate cele rostite în ziua respectivă. Onestă a mai fost doar alungarea lui Marian Oprișan de pe scenă, în rest doar fraze de lemn și personalități de plastic.

O a doua direcție din care poate și trebuie să apară un contracandidat serios pentru Klaus Iohannis e din zona USR-PLUS. Merită reamintit faptul că, deși negociază deja de mai bine de o lună continuarea alianței care a obținut un scor foarte bun la europarlamentare, cele două nu s-au înțeles încă. Plecînd de la premisa că o vor face pînă la urmă, am să enumăr cîteva argumente pentru o prezență a unui candidat USR-PLUS pe buletinul de vot din toamnă.

Primul și cel mai important ține de relevanță. Absența unui candidat face ca poziția ulterioară a celor două partide să fie mult slăbită, iar în mintea simpatizanților prezumtivei alianțe să apară îndoiala. De ce n-ar vota totuși candidații cu șanse mai mari (ai PNL, de exemplu) la localele ce urmează dacă la prezidențiale preferații lor nu au reușit să găsească un candidat decent?

Prezidențialele sînt totuși scrutinul cu cea mai mare participare dintre toate tipurile de alegeri la care sîntem chemați periodic. Incapacitatea de a selecta un astfel de om ar pune serioase semne de întrebare cu privire la ce se întîmplă în josul piramidei. Dacă la 25% procent în sondaje nu găsești un prezidențiabil, cum ai să găsești zeci de mii de consilieri locali, mii de primari și zeci de președinți de consilii județene?

Există apoi argumentul relației cu PNL care trebuie protejată. L-am auzit des, dar el nu e decît o dovadă de inabilitate. Un eventual sprijin pentru candidatura lui Klaus Iohannis va transforma USR-PLUS într-un soi de PNL light, inutil și ușor de înlocuit. Cu ALDE, de exemplu, partid format din foști peneliști. Sau cu oricine altcineva mai puțin deranjant într-o coaliție de guvernare.

Nu trebuie, de asemenea, uitată originea acestor două partide. Ele au apărut ca o reacție a unei părți a societății exasperate de mainstream-ul politic. A nu prezenta un candidat la prezidențiale e, nu i-aș spune trădare, ci mai degrabă predare în brațele acelui mainstream pe care ar fi trebuit să îl combată sau să îl înlocuiască.

Un ultim argument este profilarea unui lider pentru alegerile care au să vină. Poate nu cîștigă acum, dar o poate face ulterior. În subsidiar, trebuie ținut seama și de diverse lebede negre. La ultimele prezidențiale, Victor Ponta „cîștigase“ încă înainte să se înscrie în cursă. La final, a pierdut cu una dintre cele mai mari diferențe din istoria acestui tip de scrutin. Nu știi niciodată ce se întîmplă între tururi.

Aminteam că o alianță formală USR-PLUS nu există încă. E puțin probabil, dar nu imposibil ca ea să nu se mai formeze niciodată. Chiar și în această situație, un candidat serios al celei de‑a treia căi din politica românească trebuie să existe.

Un al doilea mandat Iohannis nu e nici obligatoriu, nici inevitabil. Dar mai importantă decît soarta politică a actualului președinte e sănătatea democratică a societății. Or, fără competiție, nu e democrație.

Klaus Iohannis a venit la putere încercînd să nu fie Băsescu. Ar fi o pierdere pentru noi toți să continue transformat în Iliescu. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe