Prea săraci pentru război
O economie de război este, în mod firesc, o economie deficitară: dacă, bunăoară, Guvernul trebuie să aloce resurse pentru fabricarea de armament, producția de unt va scădea. Deoarece untul trebuie raționalizat, pentru a produce mai multe arme, o economie de război poate duce la o creștere a inflației; ca atare, factorii de decizie politică vor trebui să reducă consumul civil pentru a diminua excesul de cerere.
În faimosul său pamflet „How to Pay for the War” din 1940, John Maynard Keynes a recomandat reechilibrarea fiscală –nu expansiunea bugetară – pentru a satisface nevoile în creștere ale efortului britanic de mobilizare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a reduce consumul fără a crește inflația, Keynes a susținut că Guvernul trebuie să mărească impozitele pe venituri, profituri și salarii. „Importanța unui buget de război e socială” – a afirmat el. Scopul său nu e doar să „prevină neajunsurile sociale ale inflației”, ci să atingă acest scop „într-un fel care satisface sentimentul popular al justiției sociale și care continuă să ofere stimulente adecvate pentru economie și pentru piața muncii”.
Joseph E. Stiglitz a aplicat recent abordarea keynesiană în contextul crizei ucrainene. Pentru a asigura o distribuție corectă a sacrificiului, a argumentat el, guvernele trebuie să impună un impozit pentru profitul excepțional al furnizorilor de energie interni („îmbogățiții de război”). Stiglitz propune un sistem „non-liniar” de tarifare a energiei, în care gospodăriile și companiile să poată cumpăra 90% din stocul anului precedent la prețul din anul precedent. În plus, el pledează pentru politici de substituire a importurilor, precum creșterea producției interne de alimente și folosirea în mai mare măsură a regenerabilelor.
Propunerile lui Stiglitz ar putea funcționa în SUA, care sînt mult mai puțin vulnerabile la perturbări externe decît țările europene. Deținînd un sfert din PIB-ul global, 14% din comerțul mondial și 60% din rezervele valutare ale lumii, SUA își pot permite beligeranța. Ceea ce Uniunea Europeană nu își permite, iar Marea Britanie, nici atît.
Chiar dacă Marea Britanie a fost aproape la fel de agresivă ca SUA în reacția sa la acțiunile Rusiei, Anglia e cu mult mai puțin pregătită să facă față unei economii de război ca în anul 1940: produce mai puține lucruri, cultivă mai puține alimente și este mai dependentă de importuri. Marea Britanie este mai vulnerabilă la șocuri externe decît oricare altă putere occidentală, în urma deceniilor de dezindustrializare care au dus la o contracție a sectorului manufacturier – de la 23% din valoarea adăugată brută, în 1980, la cca. 10%, astăzi. În vreme ce Anglia producea, în 1984, 78% din hrana pe care o consuma, în 2019 procentul a scăzut la 64%. Iar dependența în creștere a economiei britanice de energia importată i-a redus o dată în plus autonomia.
Vreme de decenii, sectorul financiar a fost cel care a susținut economia golită de conținut a Marii Britanii. Fluxurile financiare către City-ul londonez i-au permis țării să ignore comerțul și să mențină în mod artificial un nivel de trai mai ridicat decît i-ar fi permis capacitatea de export. Deficitul de cont curent al Angliei e în prezent de 7% din PIB, comparat cu excedentul de cont curent de 1,3% din 1980. Pînă de curînd, „rețeta” britanică era finanțarea deficitului extern prin atragerea de capital speculativ în Londra – prin intermediul unei industrii financiare dereglementate de „big bang”-ul anului 1986. Dar această inginerie financiară – strălucită, de altfel – nu a fost durabilă: străinii trimiteau în Marea Britanie bunuri pe care țara nu și le-ar fi permis altminteri, Anglia le trimitea la schimb lire sterline, iar străinii le foloseau pentru a cumpăra active cu domiciliul în Anglia. Această rețetă a fost o soluție pe termen scurt la declinul pe termen lung al sectorului manufacturier, care i-a permis Angliei să trăiască peste posibilități, fără să crească productivitatea.
În lucrarea sa Treatise on Money (1930), Keynes face distincție între „circulația financiară” și „circulația industrială” a banilor. Prima are un scop preponderent speculativ. Dar o economie care depinde de încasări speculative va parcurge boom-uri și crize financiare, fără vreo îmbunătățire a potențialului ei intrinsec de creștere. Strategia Angliei se poate rezuma astfel: ea nu a contribuit îndeajuns la dezvoltarea unor bunuri exportabile care să îmbunătățească bilanțul de cont curent, iar succesul ei se menține doar în condițiile în care străinii nu vor renunța la lira sterlină.
Dar logica speculantului, după cum explică George Soros, este de a face bani rapid și de a se retrage înainte să aibă loc următorul crash. Să te bazezi pe speculanți e ca o dependență de droguri: o euforie de moment devine o cîrjă indispensabilă. Criza energetică provocată de războiul ruso-ucrainean a fost echivalentul unui sevraj, care a păgubit o dată în plus bilanțul comercial al Marii Britanii. Se estimează că deficitul de cont curent va crește la 10% din PIB, pînă la finalul lui 2023, ceea ce îi va determina pe investitorii pe termen scurt să-și vîndă obligațiunile denominate în lire sterline.
Declinul continuu al lirei va face ca importurile Marii Britanii să devină tot mai scumpe. Și, din moment ce prețurile de import vor crește, probabil, mai rapid decît valoarea exporturilor, e posibil ca declinul cursului valutar al lirei sterline să amplifice deficitul de cont curent – nu în ultimul rînd, deoarece sectorul manufacturier de mici dimensiuni al țării depinde masiv de importuri. Pe măsură ce lira sterlină se depreciază, prețul acestor importuri va crește, ducînd la o degradare și mai ridicată a nivelului de trai.
Factorilor de decizie politică le rămîn astfel doar cîteva opțiuni rezonabile. Banca Angliei a mărit deja rata dobînzii, pentru a menține încasările de capital străin, dar ratele ridicate ale dobînzii vor duce probabil la prăbușirea piețelor imobiliare și a altor piețe de active, care au devenit dependente de ratele foarte scăzute din ultimii 15 ani. Măsurile luate pentru a echilibra bugetul ar putea calma, pe moment, piețele, dar nu vor putea remedia slăbiciunea esențială a economiei britanice. În plus, nu există nici o dovadă că strategia consolidării fiscale duce la creștere economică.
Un posibil remediu ar fi resuscitarea investițiilor guvernamentale. Investițiile publice ale Marii Britanii au scăzut de la o medie de 47,3% din totalul investițiilor, între 1894 și 1976, la 18,4%, între 1977 și 2007, făcînd ca investițiile generale să devină dependente de previziuni volatile pe termen scurt.
Singura variantă în care Marea Britanie ar putea „plăti războiul” ar fi implementarea unei strategii industriale menite să crească autonomia în domeniul energetic, al materiilor prime și al producției de hrană. Dar o astfel de strategie ar avea nevoie de ani buni ca să dea rod.
Toate țările europene, nu numai Marea Britanie, se confruntă cu o criză energetică în urma întreruperii furnizării de petrol și gaze din Rusia, iar factorii de decizie politică sînt nerăbdători să crească input-urile de energie. Dar, cîtă vreme Rusia se află în război cu Ucraina și pare să nesocotească viețile omenești, orice acord cu această țară ar avea costuri morale și politice incomensurabile.
O posibilă soluție ar fi încheierea unui acord prin care sancțiunile economice să fie reduse, în schimbul reluării furnizării de gaze. Dată fiind vulnerabilitatea economică specială a Angliei – și pe fondul Brexit –, Marea Britanie e bine poziționată pentru a explora această idee din partea Uniunii Europene – dar independent de ea.
Un acord limitat ar putea diminua criza energetică a Europei, fără a întrerupe ajutorul militar acordat Ucrainei. Dar el ar trebui să fie condiționat de reducerea intensității monstruoasei „operațiuni militare speciale” rusești. Negocierea unui acord pentru sancțiuni energetice limitate ar putea deschide calea unor negocieri mai vaste, cu scopul încheierii războiului, înainte ca acesta să cuprindă întreaga Europă.
Cît despre Marea Britanie, ea va rămîne dependentă, pe termen scurt, de încasările financiare generate de „City” – pentru a preveni un iminent colaps catastrofal al lirei –, obligîndu-l pe Jeremy Hunt, noul ministru de Finanțe britanic, să se lupte pentru „restabilirea încrederii” în economia britanică. Aceasta, ca alternativă la impozitele keynesiene sau la investițiile publice, care ar însemna, cel mai probabil, să bem mai departe otrava austerității care a dus la maladia actuală a Marii Britanii.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick, a fost director neexecutiv al companiei petroliere private rusești PJSC Russneft, din 2016 pînă în 2021. Philip Pilkington, macroeconomist și specialist în investiții, e autorul volumului The Reformation in Economics (Palgrave Macmillan, 2016).
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU