Prea ca la ţară
„Vecină, mai ai nişte bulgăraşi din ăia de brînză?“ „De ce, vecină, să îi pui de gît, să te plimbi pe uliţă, sau să-i mănînci?“ Recunosc, e o glumă căreia nu i-am prins sensul. Pentru mine, este o replică nereuşită. Sînt sigur că aţi văzut reclama, repetată, de sute de ori, pe micile ecrane. Face parte din categoria „Prea bun. Prea ca la ţară“. Din astea sînt tot mai multe. Pare că toată industria alimentară a românilor nu are altă grijă decît să le amintească de viaţa la ţară. Un fel de La Medeleni video, în scopuri comerciale, servite de cei mai răsăriţi brand-makeri de pe piaţă.
Scandia ni se laudă cu o reţetă de pateu de ficat, pierdută în anii războiului, descoperită de curînd, menită a ne face fericite papilele avide de gustul unui produs mitic, regăsit dintru negura vremurilor, propovăduind un soi de paseism într-ale conservelor de carne, pe care nu-l ştiam a exista.
Alţii merg pe linia paradisului pierdut, cu nuanţe locale. Vezi cazul Napolact, care vrea linia de vînzare „Din inima Ardealului“. Adică e din Napoca, înseamnă că e din Ardeal, aşadar, merită cumpărat. Vă zic sincer: am încercat. Gustul a fost mai degrabă apos, aşa că am fost nevoit să revin la o firmă pe care o antipatizez, dar care, globală fiind, avînd bani mai mulţi de cercetare într-ale creării chimice a „gustului de la ţară“, a reuşit să mă păcălească mai abitir. Ce să zic? Pe scurt, ei sînt mai buni la gust. Kefirul lor este mai bun.
Mai nou, am descoperit „Ana şi Cornel“. Ei nu sînt încă în mainstream, pentru că nu au (încă) magazine în Bucureşti şi nici reclame TV. Ei se trag din Mizil. Adică, au două abatoare în zona aia şi magazine bine branduite, în cam tot sudul ţării. Daţi, din curiozitate, o căutare şi găsiţi site-ul firmei. Au o poveste fondatoare menită a scurge lacrimi. Ei provin (chipurile) dintr-o familie care, de generaţii, se strîngea în jurul mesei din bucătărie şi punea la cale mezeluri meşteşugite. Mamaie, tataie, unchiul şi mătuşa, alături de copii şi părinţi sînt splendid înfăţişaţi într-un desen menit a ni-i arăta în costume potrivite în Schwarzwald, nu în Mizil, cu iz de secol XIX, însoţiţi de un text bine ticluit, adresat direct angajaţilor de corporaţie din România, care au o căsuţă de vacanţă în vecinătatea unuia din magazinele firmei (sînt lesne recunoscute şabloanele corporatiste: mitul calităţii central-europene, al familiei strînse în jurul mesei din bucătărie, lucrul în comun, dedicat calităţii şi bunului gust). Jos pălăria în faţa firmei de publicitate care a născocit toată povestea. Vai de capul celor care o cred!
Mai nou, văd ditai lanţul de alimentare de origine patronală belgiană (Mega Image – Delhaize) care a mirosit „mersul cererii“ şi a inventat o serie de produse vîndute cu eticheta: „Produse tradiţionale“. Cînd le-am văzut la raft, m-am entuziasmat şi am vrut să aflu care sînt acei producători „tradiţionali“ apţi să vîndă regulat, la calitate constantă, mezeluri, unei uriaşe reţele de magazine, ca Mega Image. Surpriză! Nu era nici un producător indicat pe etichetă. Drept pentru care am mers mai departe şi „am sunat un prieten“. Surpriză şi mai mare! Omul, mare producător de mezeluri, îmi recunoaşte nonşalant: „Aaa, păi toate alea sînt făcute la mine în fabrică. Mi-au cerut să le fac costiţe, cîrnaţi şi salam «tradiţional», fără să indic numele producătorului, mi-au oferit bani buni pe un contract valabil ani la rînd, de ce nu? E treaba lor dacă vor să îşi asume produsul. Ce fac sub brandul meu e răspunderea mea. Dacă ei au vrut să-mi dea bani pe nişte produse anonime e treaba lor.“
Vestea bună este că eticheta „produs tradiţional“ vinde (încă) bine în România. Vestea proastă e că tradiţia producţiei pare a se opri la vremea lui Ceauşescu. Adică, la a vîrî cît mai multă soia în parizer sau în carnea de mici. Naţionalitatea firmei producătoare nu are nici o importanţă: poate fi din oricare stat membru al Uniunii Europene. Măcar acum ne mint frumos: dau bani mulţi pe reclame şi ambalaj, avînd grijă să bage şi ceva carmin în cîrnaţi, să arate (mult) mai bine decît în alimentarele comuniste. Apoi, ne fac să cumpărăm, în numele „tradiţiei“. Asta şi facem!
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: L. Muntean