Praga, august 1968: o „primăvară“ uitată…
Mă aşteptam ca trecerea a 50 de ani de la înăbuşirea de către Moscova a „Primăverii de la Praga“ să suscite mai multe comentarii şi analize în Franţa. Mai ales într-un moment cînd în Europa se adînceşte o nouă falie ideologică între Vest şi Est, iar Franţa are un rol de jucat pentru colmatarea acestei linii de fractură identitară. Dar n a fost aşa. O declaraţie de circumstanţă a ministrului francez al Afacerilor Europene, un articol modest în Le Monde, două analize efectiv interesante în Le Figaro, o depeşă a Agenţiei France Presse din care aflăm că fiul lui Alexander Dubcek vrea să lase cuiva arhiva tatălui, dar nici o instituţie nu se arată interesată… iată recolta lunii august, în Franţa, pe post de comemorare a evenimentelor din 1968 din fosta Cehoslovacie.
Am chiar impresia că istoricii, eseiştii, filozofii şi editorialiştii francezi s-au epuizat în primele cinci luni ale anului evocînd revoltele studenţeşti din mai 1968 de la Paris. Prin urmare, nu le-a mai rămas energie reflexivă pentru drama trăită în august 1968 de est-europeni, care au înţeles în numai 24 de ore (cît le-a trebuit tancurilor ruseşti să ocupe Cehoslovacia) că reforma din interior a comunismului nu era posibilă şi că idealul comunismului „cu faţă umană“ fusese strivit definitiv sub ochii lor.
Jurnalistul Blaise Gauquelin, trimis de Le Monde să realizeze un reportaj la Bratislava, parcă strigă în deşert atunci cînd spune că o dezbatere ar fi urgentă, în Europa, despre ceea ce a însemnat 1968 în ţările din Est. Iar un mare istoric francez al regimurilor comuniste, Stéphane Courtois, explică în Le Figaro, cu argumente foarte clare, de ce o astfel de dezbatere este necesară.
Diviziunile de astăzi ale Europei, scrie Stéphane Courtois, îşi au de fapt rădăcinile în acel an 1968 cînd tinerii europeni se aflau, în numele libertăţii, pe baricade diametral opuse. Observaţia sa mi se pare pe cît de justă, pe atît de frapantă şi merită dezvoltată. În acel an incendiar, milioane de tineri europeni, mai precis generaţia născută după război, erau nemulţumiţi, doreau mai mult oxigen mental, mai multă libertate, noi orizonturi, noi sensuri pentru propria lor viaţă. În Europa de Est, sensul era căutat în dezgheţul politic şi cultural început după moartea lui Stalin. Şi, de altfel, Primăvara de la Praga, politica de democratizare lansată de Alexander Dubcek în Cehoslovacia, încerca să lărgească breşa făcută odată cu destalinizarea. „Comunismul cu faţă umană“ dorit de cehi şi de slovaci, precum şi de întreaga Europă de Răsărit, însemna de fapt mai puţin comunism şi mai multă libertate individuală, mai puţină cenzură şi mai multă iniţiativă, mai puţin marxism şi mai multă occidentalizare… În mod paradoxal, însă, tineretul din Europa de Vest, mai ales cel francez şi italian, îşi dorea… mai mult comunism, mai mult troţkism, mai mult maoism…
Stéphane Courtois evocă în cotidianul Le Figaro „incultura politică“ a tinerilor care, în mai 1968, manifestau la Paris, la Roma sau la Berlin, manipulaţi în mod stupefiant de lideri troţkişti, maoişti sau guevarişti. Iată în ce constă „formidabila fractură“ europeană de atunci, cu totul paradoxală, care se adăuga celeilalte falii, adîncită de Cortina de Fier. Întrebarea, pusă astăzi, frizează absurdul: cum era posibil ca o parte a tineretului din ţările democratice şi dezvoltate să-şi fi dorit în 1968 mai mult comunism, fără să înţeleagă de ce colegii lor din ţările comuniste şi nedezvoltate îşi doreau mai multă democraţie şi libertate?
Sigur, nu trebuie să uităm că, ulterior, unda de şoc a înăbuşirii Primăverii de la Praga a ajuns şi în Vest, unde, treptat, tot mai mulţi intelectuali au început să se distanţeze de partidele comuniste. Alte două seisme au dus apoi la trezirea generală, în Vest, din hipnoza comunistă: apariţia, în 1973, a cărţii lui Soljeniţîn Arhipelagul Gulag şi intrarea, în 1979, a ruşilor în Afganistan.
Personal, reflectînd la înăbuşirea Primăverii de la Praga, aş mai trage o concluzie, una modestă şi poate redundantă, care nu este de fapt numai a mea, o împărtăşesc cu mulţi alţi est-europeni: mă îngrijorează de fapt lentoarea şi greutatea cu care înţeleg uneori occidentalii anumite lucruri. Sigur, în multe privinţe, nici est-europenii nu sînt foarte rapizi, dar parcă ei au mai multe circumstanţe atenuante, dat fiind că libertatea a fost mai rară în spaţiile în care s-au născut.
Aş mai semnala, în contextul acestei evocări, două alte observaţii făcute de filozoful francez Renaud Girard, tot în Le Figaro. Prima: ruşii continuă să creadă că invadarea Cehoslovaciei pe 21 august 1968 a fost un lucru „bun“. A doua: în prezent, pentru cehi şi slovaci, „inamicul“ numărul unu nu mai este Moscova. Filozoful francez îl citează pe preşedintele ceh Milos Zeman, cu o declaraţie care, în vestul Europei, ar risca să primească rapid blamul incorectitudinii politice. „Inamicul este această anticivilizaţie care se întinde din Africa de Nord pînă în Indonezia“, afirmă Milos Zeman, lider care, în paranteză fie spus, nu-şi ascunde simpatiile pro-ruse, ceea ce nu l-a împiedicat să fie reales în mod democratic în luna ianuarie în fruntea statului ceh.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.