Praf și bluff
Recitesc la fiecare cinci ani broșura lui Paul Bahn, The Bluffer’s Guide to Archaeology, apărută în 1989, care ia peste picior întreaga breaslă a arheologilor pentru apucăturile ei – de la impostură pompoasă la bețivăneală. Bahn era un specialist bun cînd a scris cărticica asta, de-aia a și fost ales s-o facă; începînd de prin 1965, seria Bluffer’s Guide invita experți să-și ia la puricat domeniul, și asemenea critici nici nu sînt utile decît dacă vin din interior. Treizeci de ani mai tîrziu, deși a ales să rămînă oarecum neînregimentat, Bahn a devenit unul dintre cei mai cunoscuți arheologi britanici. Manualul lui (scris cu Colin Renfrew), Archaeology: Theories, Methods and Practice, a fost reeditat de nu știu cîte ori din ’91 încoace și e un punct ideal de pornire pentru oricine vrea să învețe arheologie sau să facă o colecție de cărți groase. Nu știu dacă autorul însuși recitește „ghidul” lui iconoclast și acum, cînd e, vrînd-nevrînd, o somitate, dar statura lui de azi dă o valoare suplimentară atitudinii lui de-atunci. Și mai ales îți lasă sentimentul reconfortant că nu există o contradicție în arheologie între înțelegerea (auto)ironică a domeniului și excelența științifică. Una e, evident, să discuți limitele meseriei fiind un bun arheolog, alta e s-o critici fiind un conțopist.
Bahn reia doar în trecere lozinca generoasă, dar și puțin găunoasă, că scopul arheologiei is not to find things, but to find out things. Cusurgeala lui are ca țintă arheologii care publică din dorința de a-și promova imaginea, nu de a disemina cunoștințe către colegi și cu atît mai puțin către public, și care au o etică profesională cu principii absolute, dar flexibile („nu-ți falsifica datele decît atunci cînd e absolut necesar”). Compromisurile din teren nu au nici un secret pentru el, de-asta notează că nimic nu e mai înnebunitor decît să încerci să înțelegi carnetele de săpătură ale altuia, sau că vizitatorii sînt tratați cu respect de arheologi pentru că, cine știe, ar putea oferi o donație sau, din contra, cunosc pe cineva cu autoritatea de a închide șantierul.
Unde am ciulit cu adevărat urechile acum mai mult decît data trecută a fost la pagina despre ce ar trebui făcut ca publicul larg să fie interesat de textele noastre de arheologie. Rețin deci că trebuie să prezint orice descoperire arheologică drept fiind cea mai veche, cea mai bine păstrată etc., ceea ce am învățat deja să fac, dacă e nevoie calificînd lucrurile pînă în pînzele albe, adică pînă rămîn singurele din categoria analizată și automat superlative. A doua soluție, tot sarcastică, a lui Bahn e că trebuie confecționată o legătură între descoperirea respectivă și sex, crime sau canibalism. Lucrul ăsta mi-e mai dificil pentru că nu stăpînesc istoria filozofiei. În fine, al treilea și cel mai eficient truc este să aduci în scenă, mînă în mînă cu descoperirea, o personalitate istorică. Bahn recomandă să se facă tot posibilul ca această personalitate să fie regele Arthur, în cazul meu merge și Pazvantoglu.
Cum ziceam, bășcălia e egal distribuită între specii diferite de arheologi (chit că și despărțirea lor strictă în două clase e doar un semn al parodiei). Cartea prezintă toate maniile arheologilor care pun osul la treabă pe teren și se umplu de praf săpînd în vestigiile (aș preciza că asta înseamnă: resturile menajere) ale altor civilizații, cît și ale celor din tagma opusă, care se ocupă doar cu teoria și produc, zice Bahn, gunoaie în scris. Ni se oferă și un lung citat fără noimă dintr-un studiu al unui asemenea teoretician (cu doctoratul tot de la Cambridge, ca și Bahn), care însă și el azi, ghinion, a ajuns celebru. (De fapt, nu există celebritate în arheologia post-Schliemann. Ea înseamnă cel mult acces privilegiat la fonduri, ceea ce însă poate constitui o compensație substanțială pentru amănuntul că lumea nu te recunoaște pe stradă.)
Am citit de data asta stereotipurile despre arheologi cu gînduri noi. Te poate, o vreme, amuza ideea că arheologii ar fi excentrici și alcoolici, apoi eventual te poate deranja. Acum însă m-am pomenit regretînd ceva care poate s-a pierdut atunci cînd arheologii din poziții-cheie au devenit mai tineri, mai buni la IT și la grant writing. Da, bravo lor că au dat burta jos și au înlocuit boema cu baremurile, un pragmatism sănătos nu e rău. Dar există și niște riscuri aici. Generația nouă, desigur, preferă întotdeauna să privească generația veche ca pe o caricatură. Iar prin forța lucrurilor, arheologii de azi au o viteză tehnică în plus, sînt mai cosmopoliți etc. Numai că dintre arheologii aceia de demult, boemi și ineficienți, cu pipă și prejudecăți, unii aveau o îndrăzneală și o independență a gîndirii înlocuite azi de conformism – sau de imaginație cu voie de la stăpînire.
Lucrul cel mai important din parodia lui Bahn este probabil convingerea care stă la baza ei – că toți sîntem bluffers. Inclusiv profesorii cei mai mari, care sînt advanced bluffers. Citind textul lui, numai arheologii de mucava se vor scandaliza. Restul își cunosc scăderile, știu că în această muncă există presiuni și abdicări și compromisuri + lucruri pe care doar ne prefacem, la cacealma, că le înțelegem. Nu știu cum stă treaba în alte domenii, dar aș vrea să citesc asemenea cărți scrise de specialiști români din toate științele umane. În Anglia, cartea lui Bahn nu s-a ivit din nimic – mulți arheologi britanici produseseră pasaje de deriziune binevoitoare la adresa breslei; Wheeler, cred, zicea că nu există un mod corect de a face arheologie, ci doar multe moduri greșite. O tradiție la care ne-am putea coborî chiar și noi.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons