Poveștile amfiteatrelor
La începutul anului academic se declanșează, în interiorul Facultății de Litere, o agitație vecină cu isteria. Comisia de întocmire a orarului intră într-un soi de trepidație colectivă, întrucît doamna Tenerifa Rînză își înaintează, scris, dorințele pentru viitorul ei program de predare în primul semestru. În motivarea intervalelor orare, a zilelor și, mai ales, a amfiteatrelor solicitate, doamna Rînză – profesoară de literatură comparată – aduce argumente, să spunem, psiho-socio-culturalo-educaționale irefutabile. De aceea, memoriul său, adresat colegilor orariști, are, de regulă, cîteva pagini redactate mărunt și, tot de aceea, de ani de zile, nimeni nu o poate refuza pe Tenerifa, făcîndu-se luntre și punte pentru a îndeplini, punct cu punct, întreaga listă de doleanțe. Filozofia în jurul căreia gravitează respectivul proces este adaptarea contextului ambiental la temele diverselor prelegeri, în așa fel încît studentul să nu interacționeze doar cu niște informații abstracte, ci să pășească efectiv în universul spiritual al materiei prezentate de către vorbitoarea de la pupitru, să trăiască adică revoluția cognitivă a omului modern, vizitator telepatic (dar nu unul strict imaginativ, ci concret, material, consubstanțial) deopotrivă al trecutului și al viitorului, prin „locuirea“ prezentului „extensibil“, cum ar veni.
De notorietate sînt mai multe dintre argumentele expuse de profesoară în sprijinul acestei filozofii. De pildă, doamna Rînză nu poate preda cursul de Vampirologie decît seara și, musai, în sala situată cel mai aproape de podul instituției. Explicațiile nu trebuie detaliate. Pentru a simți vampirul (și nu numai pentru a-l învăța), tînărul studios are obligația de a pătrunde în atmosfera nocturn-tenebroasă și de a auzi foșnetul liliecilor de la mansardă, pregătiți pentru zborurile de noapte. În mod similar, Romanul Gotic nu ar putea fi analizat simbiotic decît într-un subsol igrasios (i.e. un amfiteatru dezafectat al Universității), unde umbrele fantomatice, sunetele lugubre și mirosurile pestilențiale te teleportează – nu strict intelectual, ci și fizic – în lumea sumbră a lui Frankenstein. Există totuși și teme mai prietenoase. Conferințele despre prerafaeliți se țin, obligatoriu, într-o aulă (închiriată, pe bani grei, de Litere, de la Arte) cu instrumente muzicale de epocă și picturi diafane. Cum altfel să înțelegi și să-ți asumi subtila estetică a lui Dante Gabriel Rossetti? De asemenea, problematica delicată a romantismului european se va discuta, inevitabil, într-o sală (și ea preluată, scump, de la Horticultură) cu expoziții florale singulare, exotice, tulburătoare, de jur-împrejurul său.
Orele de derulare a prelegerilor vor fi adaptate la rîndu-le, bineînțeles, ideologiilor dezbătute. Goticul e chestiune de amurg, prerafaelitismul de mediu solar, matinal, iar romantismul de miez al zilei, cînd depresia cauzată de akkedia – demonul amiezii – pune stăpînire pe individ. Mort-copt, eliberează deci incintele în cauză la intervale corespunzătoare! Pentru cursul de Retorică și pentru cel de Tragedie neoclasică, timpul devine flexibil. Convingerea doamnei Rînză este aceea că un orator bun își va demonstra elocința la orice oră din zi și din noapte, fie și trezit din somn. În paralel, tragedia se bazează, esențialmente, pe impredictibil, producîndu-se, practic, oricînd. Nu însă și oriunde și, mai ales, oricum! Întru obținerea sentimentului tragic (în regim de neoclasicism francez), Tenerifa solicită mereu un amfiteatru dual, contradictoriu, ireconciliabil disjunct, aidoma poeticii marilor Boileau, Racine și Corneille. Aici, Universitatea nu a avut încotro și a demolat jumătate dintr-o sală proaspăt renovată, pentru a satisface dorințele doamnei profesor. La Retorică ar fi ceva mai ușor: se cere o încăpere cu ecouri vaste, adecvată vocalizelor oratorice. Vechea, dar luminoasa magazie de materiale a instituției rămîne mai mult decît potrivită.
Treptat, s-au epuizat fondurile extrabugetare. Insolvența bate la ușă. Ce este de făcut? Cursurile de literatură comparată costă cam cît strategiile NATO de apărare a României. Cineva are datoria să intervină. Nimeni însă, de la rector la decan și la director de departament, nu îndrăznește să se confrunte cu Tenerifa, nu atît din cauza „sonorității“ vocii sale, formată în „exerciții“ retorice, cît a abilității profesoarei de a lovi cu geanta doldora de prelegeri direct în occipitalul eventualului interlocutor. Deunăzi, o comisie ARACIS a descins în facultate pentru evaluarea programului de studii comparatiste. Inspectorii au descoperit un amănunt ce scăpase sistemului administrativ local: absolventă de română pură cu multe decenii în urmă, Tenerifa Rînză nu deține expertiză în multitudinea de domenii în care predă. Variatele cursuri i-au fost, ca atare, anulate printr-o iute, seacă execuție de pix. Evenimentul a avut loc într-un birouaș de lîngă secretariat, la o oră normală a dimineții.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.