Poveste cu un tînăr rezident

9 septembrie 2010   PE CE LUME TRĂIM

Dîrdîiam de mama focului pe peron şi bombăneam Căile Ferate Olandeze. Uitaseră să anunţe pe site că gara principală din Maastricht este în reparaţii şi că trenurile plecau dintr-un fel de Maastricht-Basarab, aflat la vreo 3 kilometri distanţă. Ne duseseră cu autobuzul, gratuit, pînă acolo, dar pierdusem legătura spre Liège, aşa că trebuia să aştept încă o oră pînă la următorul tren, pe un peron semipustiu, la 7 dimineaţa, pe un frig nasol, umed. Pe peron mai aşteptau vreo trei magrebieni şi două americance în sandale şi tricouri. Un alt călător, un tînăr cu o geantă sport, a traversat pasarela (am zis, semăna bine cu Gara Basarab) şi a intrat într-o clădire ultramodernă de vizavi. A revenit cu două minute înainte să plece trenul. În vagonul cam afumat (tip navetişti), am intrat în vorbă, să ne mai luăm din plictiseală. Era medic ortoped rezident în Spitalul universitar local (clădirea ultramodernă de vizavi de gară). Locuia în Liège, era belgian şi mergea acasă la părinţi, în weekend, la spălat de rufe (geanta sport) şi răsfăţ în familie. Făcea naveta săptămînal. Îl văd tînăr şi ferice şi îl întreb cum i se pare sistemul de sănătate gratuit din Europa. E încîntat. Normal, are sub 30 de ani. Îmi spune că ei sînt cam singura clinică de vîrf din Olanda, că pot „face“ fracturi de col femural, cu o rată excepţională de reuşită la persoane în vîrstă. Îl întreb cît se stă la rînd pentru operaţii complicate. Îmi zice că între 3 şi 6 luni. Îl mai întreb dacă un pacient cu bani nu are acces mai rapid. Îmi răspunde afirmativ. Normal că oamenii cu bani au acces la clinici private mai rapid. Apoi, sar de la una la alta. Îl întreb dacă nu şi-ar dori să lucreze în America. Îmi confirmă. E firesc. Cam toţi medicii din lume îşi doresc să se mute în America. Da, dar acolo, sistemul este diferit. Nu există asigurare de stat pentru sistemul de sănătate. Cade un pic pe gînduri. Apoi, începe să povestească. Tatăl lui era medic. Mama, la fel (dermatolog). Doi fraţi erau tot medici, iar sora (un fel de ruşinea familiei) era „doar“ farmacistă. Tatăl (internist, profesor universitar) fusese de curînd ales membru în Comisia Naţională de Avizare a Medicamentelor. În numai un an, schimbase Mercedes-ul pe un Jaguar de două ori mai scump şi cumpărase o casă cu un etaj mai mare. Era la conferinţe de prezentare a noilor medicamente, trei săptămîni pe lună. Cînd în Hawaii, cînd pe Coasta de Azur.

În facultate, colegul meu de compartiment avusese mari probleme. La anatomie avusese ca profesor pe un rival profesional al lui taică-su. L-a băgat în restanţă după restanţă. Asta însă l-a ajutat. A învăţat cursul de anatomie ca nici un alt coleg. La clinică, totul era normal. A învăţat pe pielea lui că aspirinele pe care le prescrie trebuie să fie de la o anumită firmă, altfel intră în conflict cu şeful de secţie. În urmă cu vreo lună, vreo patru pacienţi cu stimulatoare cardiace muriseră suspect. I-au chemat la clinică pe ceilalţi beneficiari de asemenea aparate şi le-au schimbat, gratuit. Mă întreabă: „Ştii ce s-a întîmplat cu stimulatoarele vechi?“ Zic nu, evident. „Nici noi. Le-au luat reprezentanţii firmei producătoare şi au dispărut cu ele din sala de operaţii.“ Îl întreb ce s-a întîmplat mai departe. Îmi zice că nimic special. Spitalul a căpătat un bloc operator nou-nouţ. Îl mai întreb o dată dacă încă mai crede că sistemul european, „gratuit“, de sănătate i se pare mai bun ca cel american. Dă din umeri. „Aşa e în Europa, aşa sîntem obişnuiţi.“ „Dar nu e ipocrizie?“, insist. „Este, într-un fel“, admite el. Pînă la urmă, ajungem la o concluzie. Americanii au avocaţi mai buni. În plus, la ei asigurarea este individuală, este scumpă şi nu se mimează de nici un fel gratuitatea. Ergo, malpraxisul este pedepsit crunt. Ajungem la Liège, îşi ia rămas bun.

Rămas singur în compartiment, îmi dau seama cît de norocoşi sîntem noi, românii. La noi nu există seniori ai breslei care se răfuiesc în spatele uşilor închise, nu se permit relaţii nepotrivite între medici şi firmele de medicamente, iar profesioniştii din sistem nu visează să plece în străinătate. Sîntem chiar norocoşi.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.

Mai multe