Porcii la jir
Expresia a mîna porcii la jir – cu sensurile „a sforăi” și, prin extindere, „a dormi” – este încă destul de cunoscută, dar motivarea sa pare să fi devenit obscură pentru mulți vorbitori, care nu mai au experiența directă sau mediată de literatură a unor practici agricole tradiționale. Probabil că expresia e cunoscută de mulți datorită prezenței sale într-un text clasic, studiat în școală: în Povestea lui Harap-Alb, în care cerbul fermecat „se tologeşte jos pe pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el cît mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe somn, şi unde nu începe a mîna porcii la jir”. Expresia a fost înregistrată de dicționarul-tezaur (Dicționarul limbii române, DA/DLR) în tratarea cuvintelor jir și a mîna; în DEX apare sub cuvîntul-titlu a mîna. Atestările în texte actuale sînt totuși puține: „cînd îi văd pe colegii de drum cum mînă porcii la jir, mi-aș dori să am capacitatea de a adormi la comandă” (arhiblog.ro); „să știi că «am mînat porcii la jir» și azi-noapte” (forummamici.ro).
Formula a fost pusă în contextul ei istoric și explicată de Stelian Dumistrăcel, în volumul său Pînă-n pânzele albe. Dicționar de expresii românești (2001). Autorul considera că ar exista o incompatibilitate între termenii analogiei figurative – între sforăit și condusul animalelor, prin „onomatopee de îndemn” – și presupunea că expresia ar fi conținut inițial verbula mînea, confundat ulterior cu a mîna: „sforăitul cuiva din timpul somnului fiind comparat, inițial, cu «clefăitul» și sforăiturile de plăcere ale porcilor care mîneau sub un fag, mîncînd jir” (p. 205). Ipoteza etimologică a reputatului și regretatului lingvist mi se pare puțin prea complicată. Este evident că expresia se bazează pe o comparație comică între sforăitul uman și grohăitul porcilor. Nu e însă nevoie de stabilirea unei analogii exacte cu actul de a mîna (cu strigăte și îndemnuri specifice), ci cu ansamblul situației: omul care sforăie e, metonimic și hiperbolic, identificat cu turma pe care o conduce. Sînt și alte expresii glumețe în care mînatul animalelor oferă o explicație glumeață, o motivație, practică sau absurdă, a acțiunilor umane. În registrul colocvial-argotic, cineva e îndemnat să plece prin expresii ca mînă măgarul!, plimbă ursul!, mergi cu capra la raze! etc.
Finalul articolului lui Stelian Dumistrăcel oferă o informație extrem de prețioasă, privind asemănarea surprinzătoare a formulei românești cu o expresie din engleză, tot cu sensul „a sforăi”: to drive one’s hogs (or pigs) to market, „a-și duce porcii la piață”. Or, pentru engleză explicația oferită de dicționare, încă de la E. Cobham Brewer, Dictionary of Phrase and Fable (1894), e foarte simplă: „ca porcii, al căror grohăit seamănă cu sforăitul unei persoane care doarme”.
De altfel, expresia românească nu se limitează la verbul a mîna, ci apare și în variante cu a duce: călătorii „adormiră numaidecât și se puseră pe niște sforăite, de păreau că duc porcii la jir” (Petre Ispirescu, Din poveștile unchiașului sfătos, în Convorbiri literare, 1884); „Numai cînd dormea, copiii vorbeau în șoaptă și rîdeau, dar cu grijă, pentru că el horcăia din gît și Mirică zicea: «auzi, a dus porcii la jir», iar Ruxandra rîdea pentru că știa cum fac porcii cînd le dă drumul în grădină la prune” (Ion Lică, Rîsul de la amiază, în Argeș, 1969). Nici mersul la jir nu este singura ipostază a identificării omului adormit cu turma grohăitoare; într-o variantă a expresiei, porcii sînt mînați la Brașov.
În forma sa prototipică, expresia se referă la un obicei vechi, la o metodă ieftină de îngrășare a porcilor: toamna și peste iarnă, aceștia erau duși la pădure, ca să se hrănească direct cu jir și ghindă. Stelian Dumistrăcel citează o scrisoare de la începutul secolului al XVII-lea, în care un episcop de la Rădăuți cere dreptul de lăsare a animalelor în pădure: „să tremitem oarece porci ce avem, doar s-ar îngrășa”. Nu e surprinzător că la Slavici, care descrie în detaliu lumea porcarilor ardeleni („Cît țin luncile, ele sînt pline de turme de porci, iară unde sînt multe turme, trebuie să fie și mulți păstori”, Moara cu noroc), apar și referiri la dusul la jir: „joi de cu zori plecă la munte, zicînd că merge să vadă turma dusă la jir” (Gura satului). Ziarele de la sfîrșitul secolului al XIX-lea publicau explicații și sfaturi de creștere a animalelor: „Cînd purceii sunt ajunși frumoși în toamnă se duc de unii proprietari la păduri spre munți sau pe șes, când ele a produs destul jir (fructul fagului) și ghindă (fructul stejarului)” (Economia națională, 1885); „Îngrășatul porcilor se mai poate face și cu ghinde și jir, pe unde sunt păduri mai mari și se fac fructele numite într-o măsură mai mare (Foaia poporului, 1899). Referirile la această practică apar pînă aproape de actualitate: „Creștea scroafele cu purceii mici și-i ducea apoi la munte și-i făcea mari, că mâncau jir și ghindă” (Sociologie românească, 1939); „părinții ne trimiteau cu porcii din coteț să-i ducem în pădure, să mănînce jir și ghindă” (Cuvîntul nou, 1992).
Mînatul sau dusul la jir din expresia românească și dusul la piață, la vînzare (din cea englezească) sînt pur și simplu situații tipice pentru deplasarea porcilor în turmă, apte să evoce amplificarea sunetelor caracteristice.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).