Populiștii nu (mai) sînt o excepție
„Nu e chiar cel mai bun început”, spune Geert Wilders, proaspătul cîștigător al alegerilor din Olanda după ce unul dintre principalii săi negociatori în eforturile de formare a unei coaliții de guvernare a demisionat, fiind fost acuzat de corupție. Cu toate astea, Wilders încă speră să conducă Guvernul după ce ani de zile s-a situat la dreapta extremă a spectrului politic și devenind de-a lungul anilor una dintre principalele figuri publice europene angajate în activismul anti-islamic și anti-imigrație. Liderul Partidului pentru Libertate (PVV) respinge eticheta de extremist ce îi este adesea atribuită de adversari și se descrie ca un liberal de dreapta.
Tipic, negocierile pentru o coaliție de guvernare în Olanda durează foarte mult, uneori sute de zile, iar pentru Wilders misiunea e chiar mai dificilă decît a predecesorilor săi pentru că VVD – principalul partid al actualei coaliții – a anunțat că nu va ocupa posturi în noul guvern, neexcluzînd totuși o susținere parlamentară condiționată.
Dincolo de manevrele politice obișnuite, victoria populiștilor la alegerile olandeze a provocat aceeași reacție de îngrijorare care devine aproape clișeu ori de cîte ori un partid al dreptei dure din vreo țară europeană ajunge să obțină un rezultat bun în alegeri. Întrebările despre soarta Uniunii Europene (Wilders promovează un referendum pentru ieșirea țării din blocul comunitar), acuzațiile de extremism și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu.
Problema e că, în ciuda tuturor acestor avertismente, ascensiunea populiștilor și a extremei drepte a depășit de mult faza unor evenimente punctuale, locale și pasabile. E din ce în ce mai evident că Europa trece printr-o transformare politică pentru care indignarea obositoare și stridentă și SF-urile distopice cîștigătoare de premii literare nu mai sînt suficiente.
Sînt locuri în care se încearcă răspunsuri. Unele de-a dreptul stupide, cum e cazul Germaniei unde, în urmă cu cîteva luni, s-au făcut auzite cereri ferme de scoatere în afara legii a AfD, o formațiune populistă care a devenit vizibilă după crizele succesive ale ultimelor două decenii – cea financiară și, apoi, cea a refugiaților. AfD se situează pe locul doi în sondaje, iar logica cordonului sanitar aplicată de sistemele politice din statele europene (partidele centriste fac coaliții care exclud constant populiștii de la guvernare) nu prea mai funcționează, o dovadă curentă fiind Olanda. Foarte probabil, dacă o cerere de scoatere a AfD în afara jocului va ajunge la un moment dat pe masa judecătorilor, ea va fi respinsă – cu toată tradiția ei de interzis partide, Germania actuală e totuși mai democrată decît oricînd în trecut. Rezolvarea unui impas democratic cu mijloace nedemocratice n-a fost niciodată o soluție. Însă simplul fapt că acesta este un subiect de discuție spune mai multe despre adversarii AfD decît despre derapajele (reale și nefericite) ale populiștilor germani.
În Austria, un alt partid, numit al Libertății, conduce în toate sondajele de opinie cu aproape 30% intenție de vot, în Suedia „Democrații” sprijină Guvernul din Parlament, în Franța Marine Le Pen se apropie vertiginos de președinție. Nu cred că mai are rost să îi amintesc pe Viktor Orbán din Ungaria sau pe Robert Fico al Slovaciei. Exemplele pot continua. O concluzie se impune de la sine: curentul izolaționist-suveranist care a debutat odată cu Brexit-ul din 2016 nu numai că nu mai e o excepție bizară, ci o realitate prezentă în mai toate statele de pe continent. Aceste partide nu au o agendă comună în afară de aceea a desființării în diverse grade a aranjamentelor actuale. Ceea ce le unește, dacă le unește ceva, este succesul, iar acest succes este bazat peste tot pe refuzul partidelor „clasice” de a-și admite greșelile (eliminarea energiei nucleare în Germania, de exemplu). Centrul politic suferă de un fel de încremenire ideologică (sau lene intelectuală, dacă vreți) care îl face să nu își pună întrebări asupra propriilor decizii și să nu ia în serios temerile populației. Sau, atunci cînd o face, să răspundă cu slogane care nu sînt urmate și de politici publice utile.
Prețul energiei, imigrația, schimbările culturale prea bruște provoacă inevitabil anxietăți și reacții de respingere care, după o vreme, se transformă în acțiune politică. Dacă trebuie definită atitudinea partidelor de centru, atunci probabil cuvîntul potrivit ar fi aroganța. Elitele politice europene sînt încă prea sigure că populația nu vrea să riște nimic, că tranzacția dintre aleși și alegători care a funcționat pînă acum este încă valabilă. Sondajele și alegerile din ultimii ani ne arată totuși altceva. Haina călduroasă a Europei începe să arate semne de uzură, cusăturile se rup, confortul termic dispare. Ca să parafrazez un poet român, confruntați cu frigul, democrații europeni încearcă să aresteze clima.
Și nu, soluția nu e să împrumute limbajul extremiștilor de toate culorile. În aproape toate cazurile cînd așa ceva s-a întîmplat, oamenii au preferat originalul copiei.
Nu e cel mai bun început, spune Geert Wilders. Dacă ne uităm unde era tipul său de discurs acum 10 sau 15 ani, afirmația asta poate părea aproape ironică. Partide ca al domniei-sale nu puteau spera atunci la aproape nimic. Zilele astea sînt aproape să obțină totul.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintrplatformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ