Populismul şi democraţia

Alegerile din Germania, Austria și Cehia temperează speranţa, născută odată cu victoria lui Macron, a stopării ofensivei populist-extremiste în Europa. Din curent marginal, populismul devine o forţă de prim-plan. Iluzia postcomunistă a triumfului definitiv al democraţiei e zguduită de revolta la urne, care amenință să fie mai mult decît o contestare a partidelor tradiționale.

În urmă cu un deceniu şi jumătate, Austria era stigmatizată pentru prezenţa extremei drepte la guvernare. Acum, perspectiva noii coaliții dintre conservatori și extremiști e primită cu resemnare. În UE, populiştii radicali sînt fie la putere, fie tot mai aproape de ea, aplicînd democraţiilor liberale o lovitură fără precedent din anii ’30 încoace. Nu sînt în cauză doar noile state membre din Est. Valul a fost amplificat de cea mai veche și de cea mai puternică dintre democrațiile lumii, anul trecut, odată cu votul pentru Brexit și pentru Trump. Și nu sînt afectate doar statele mai puțin dezvoltate, dovadă fiind fragilul echilibru guvernamental din Finlanda, Danemarca și Suedia, dependent de dreapta naționalistă.

Contextul global e, de asemenea, decepționant. Conform unui raport al Freedom House, 67 de țări au cunoscut, anul trecut, un recul în materie de drepturi politice și libertăți civile. Potrivit organizației, 2016 a fost al unsprezecelea an consecutiv de regres democratic în lume. Societatea deschisă, bazată pe valorile democratice și drepturile omului, e în pericol.

Se întîmplă, așadar, ceva mai grav decît reconfigurarea politică pentru care pledează teoreticienii populismului, în condițiile în care clasicul clivaj stînga – dreapta pare perimat. Într-adevăr, vechile partide se dovedesc, de cel puțin un deceniu încoace, epuizate, anchilozate și depășite de realități tot mai dinamice și mai complexe. Iar cetățenii, copleșiți de dezamăgiri repetate și de senzația de abandon la cheremul turbulențelor istoriei, au dreptul să-și caute propria busolă politică. Din păcate, partidele moderate par incapabile să formuleze răspunsuri la problemele ce domină agenda populară.

Criza economică, valul migrator și atacurile teroriste au generat o dublă insecuritate – socială și fizică. Angoasa e amplificată de fracturile cronicizate, în fața cărora formațiunile tradiționale s-au dovedit neputincioase ori indiferente. Dinainte de Marea Recesiune, detronarea capitalismului industrial în favoarea hipertrofierii sistemului financiar, dezindustrializarea și delocalizările au produs dezechilibre pe care revoluția digitală le amplifică în continuare. Pe fondul excluderii celor mai săraci și al destabilizării clasei medii, criza migratorie a stimulat, în lumea occidentală, senzația de declin și teama pierderii identității în epoca globalizării. Iar neputința statelor de a și proteja cetățenii în fața barbariei islamiste a pus capac răbdării alegătorilor.

Nici că se putea un sol mai prielnic pentru mișcările populiste, grăbite să rezolve problema ideologică printr-un sincretism așa-zis pragmatic, care ar veni, zice se, în întîmpinarea cererii fundamentale a cetățeanului: soluții concrete la problemele stringente. Rămîne de văzut, însă, dacă formațiunile antisistem vor trece testul guvernării. Calea spre putere au găsit-o – populismul fiind, potrivit istoricului francez Pascal Ory, „o ideologie de sinteză care permite dreptei radicale să găsească drumul către clasele populare, adoptînd un stil de stînga“.

Cît despre social-democrație, rămîne de văzut dacă mai e capabilă să se reinventeze într-o dimensiune post-marxistă, adecvată noii societăți. De cealaltă parte, îngrijorează dificultatea partidelor conservatoare de a rezista tentației compromisului naționalist-populist. Pactizarea austriacă poate deveni un model de succes.

Alternativa democratică nu poate fi decît o nouă generație politică, în stare să le ofere cetățenilor mai mult decît o predică ipocrită despre valori și principii. O generație capabilă să relanseze democrația în acord cu sofisticatul și imprevizibilul secol XXI, prin forțe politice receptive la revendicările populare și preocupate să readucă sfera instituțională în serviciul cetățenilor. Numai așa poate fi recîștigată încrederea acestora în democrația reprezentativă, căreia acum fie îi retrag creditul – prin absenteism, fie îi contestă legitimitatea – prin vot contestatar. Iar revitalizarea democrației e posibilă numai prin redescoperirea beneficiilor participării cetățenilor la viața publică. Altfel, o oligarhie muribundă va ceda locul alteia, de o vigoare sălbatică.

E timpul să ne întoarcem la învățătura antică. Ce este un cetățean? se întreba Aristotel: cetățean e acela care este capabil să guverneze și să fie guvernat.

Populismul ucide democrația, nu o însănătoșește, cum pretind demagogii clipei. Populismul înlocuiește dialogul cu conflictul. Populismul exacerbează resentimentele, în loc să propună soluții. Populismul mizează pe conflict și intoleranță, fiind incapabil să mobilizeze constructiv energiile societății.

Iată de ce e timpul să ne amintim că „democrația nu constă în punerea episodică a unui buletin în urnă, în delegarea de putere aleșilor, pentru ca apoi să fii dezinteresat, să te abții, să taci timp de cinci ani“, după cum avertiza, din 1962, fostul luptător din Rezistență și prim-ministru francez Pierre Mendès France. Democrația, sintetiza el, „este acțiunea continuă a cetățeanului“.

Valorile sînt fragile atunci cînd promotorii lor sînt slabi și șovăielnici. E timpul ca în fața tribunilor populiști să se ridice purtători puternici ai mesajului democrat. Încă mai e timp. 

Horia Blidaru este consilier politic la Parlamentul European.