Populaţie 6500

Satul meu n-are nici un semn particular. E pe un rîu mic şi leneş, care nu se poate da jos din pat şi nici din matcă nici măcar după o ploaie zdravănă de o săptămînă. Pe rîu îl cheamă Cotmeana, judeţul e Argeş: cumanii ne-au lăsat în leasing pădurea cu zăvoaie, tăiată pe şest sub orice regim, cîmpul mai întins ca mările de pe Lună, pînă, hăt departe, la Miroşi. Nici nu ştiu dacă localitatea asta există: poate e doar un nume pe care localnicii l-au dat necunoscutului. Mulţi n-au plecat niciodată mai departe de Piteşti. Alţii, şi mai mulţi, nu s-au mai întors niciodată din Spania. La sărbătoarea satului, la căminul cultural renovat de puterea politică locală, cuplurile în etate au primit premii pentru jumătate de secol de căsătorie. Un milion a fost tainul lor anul trecut. Banii n-au recompensat fidelitatea, ci mai degrabă statornicia. Ca şi cărţile de istorie proletcultiste, ţăranii noştri pot spune cu capul sus: "Sîntem aici de-o mie de ani. N-am bătut-o decît de vreo cîteva ori!". În copilăria mea, satul avea zece mii de locuitori. Îi spunea comună, şi-ar fi ajuns şi oraş. Dar a avut noroc de cîteva împuşcături la Bucureşti şi-a rămas cu două blocuri, pe lîngă care cresc acum curci dezorientate: e greu cînd nu ştii care e curtea stăpînului... Între bogăţiile lui se numără petrolul şi deci ţeava de sondă de furat, folosită în cele mai ingenioase moduri în curtea omului. Facem şi agricultură, însă ne plac mai mult plantele care muncesc pentru noi. Prunele, de exemplu, care n-au nevoie decît de puţină încurajare pentru a se transforma în ţuică. Şi cred că aţi auzit de ţuica de Argeş: ar trebui să-i facem un pavilion dedicat la Fundeni, secţia de boli ale ficatului. Acum însă, nici oamenii nu mai pot să mai bea cine ştie ce. Cei mai mulţi sînt bătrîni şi nevolnici. Peste bătăturile de la sapă le-au adăugat pe cele de la telecomandă: satul e cablat. Dar nu e ce te-ai aştepta de la nişte oameni care trăiesc în mijlocul naturii: National Geographic merge prost, la fel şi Animal Planet. Butonul unu de pe telecomandă, murdar de pămînt şi sos de roşii vara, uns cu untură în timpul iernii, rămîne ferm fixat pe Taraf TV. Regele audienţei în Republica Rurală România şi Mama Omida a popularităţii. La ziua satului au cîntat însă live formaţii de largă respiraţie zonală: Doina Argeşului, Doina Oltului şi Doina Gorjului. Toate trei respectă manualul de branding care spune că, în lipsă de bani de marketing, numele trebuie să spună exact ce eşti. Fetele tinere care s-au urcat pe scenă aveau, probabil, împreună, cam tot atîţia ani cît un singur spectator din rîndul întîi. Oamenii care au mai rămas pe la casele lor sînt aproape mai bătrîni ca satul, atestat documentar de vreo două secole. În vremea copilăriei mele, oamenii stăteau pe la porţi duminica să-şi ia ştirile de la cei care treceau. Acum e greu să mai treacă prea multă lume: la 20 de ani baţi satul după o fată, la 60 doar după un medicament... Lumea se împarte şi-acum între cei care muncesc şi cei care profită. Secretarul de la CAP a fost înlocuit de proprietarul de pămînt: cîteodată, coincidenţa de nume dintre ei nu e nici măcar o coincidenţă... Iar progresul, cît e, se cunoaşte la marginea rîului, la groapa de gunoi. Acum e mult mai colorată, de la ambalajele şi pungile retrase la pensie la ţară, unde şi poluarea e mai ieftină şi privită cu mai multă toleranţă. De fiecare dată cînd merg acolo realizez că nimic nu se schimbă. Trei vile doar s-au ridicat în două decenii. Casele copilăriei mele sînt la locul lor, doar generaţia de babe din faţă a schimbat dream-team-ul. Dar nu le poţi deosebi oricum: lipsa de dinţi ţine deja de veşnicia locului... Apropo de veşnicie: nu ştiu de unde vin oamenii ăştia, din ce timp şi din ce naţie. Ştiu sigur că printre ei am rude. Mi-e greu să încep o conversaţie: ce ştiu eu despre mulsul vacii, despre zilele de sapă, despre rînitul la porc? D-apoi să întreb, seara, pe prispa unei bătrîne din vecini: Auzi, maică, la ce ţi-a fost bună viaţa asta? Oricum sînt sigur că mi-ar răspunde ca bunica: Deh, ce era să facem?