Polițiști

5 octombrie 2022   PE CE LUME TRĂIM

Am povestit recent despre șoselele de prin Europa și din alte părți care m-au încîntat, speriat sau enervat, dar ar fi cîte ceva de spus și despre polițiștii pe care i-am întîlnit de-a lungul timpului pe aceste șosele. Îmi aduc aminte de un turc, de exemplu, care a oprit-o pe soția mea pentru că o văzuse călcînd linia continuă pe un drum de munte. Foarte zîmbitor și amabil, cu uniforma lui care pe atunci mi se părea mai degrabă civilă, s-a mulțumit imediat cu o hîrtie de cinci dolari.

Un polițist austriac m-a oprit pe lîngă Innsbruck. Acolo e o lungă porțiune în care, deși autostrada e foarte bună, indicatoarele electronice afișează o restricție de viteză, despre care am aflat că ar avea scop ecologic (adică mașinile care merg cu maximum 100 de kilometri la oră ar emite mai puține noxe decît dacă ar circula cu 130). Ei bine, eu am ignorat rațiunile astea și am mers cu viteza permisă pe orice altă autostradă. Cînd am trecut pe lîngă o mașină de poliție, mi-am zis că dacă are radar m-am fript. Cum nu s-a întîmplat însă nimic, mi-am continuat drumul cu aceeași viteză. „Am scăpat”, mi-am zis. După încă vreo zece kilometri, am trecut pe lîngă altă mașină de poliție care stătea retrasă într-o parcare, greu vizibilă. Aveam aceeași viteză, iar de data asta au pornit după mine și m-au tras pe dreapta. Polițistul, cu barbă, mi-a spus în engleză că știe că am trecut pe lîngă colegii lui cu o viteză care o depășea cu 30-40 de kilometri la oră pe cea legală. Mimica lui dădea de înțeles că o dată s-ar fi închis ochii. Acum însă, spunea el, am trecut și pe lîngă el cu aceeași viteză. „E un pic cam mult”, a zis. S-a uitat apoi în spatele mașinii cu o oarecare simpatie la cei doi copii care stăteau acolo. M-a amendat cu 30 de euro și mi-a dat chitanță. După așa o procedură elegantă, m-am simțit de-a dreptul obligat să străbat restul Austriei în cea mai corectă manieră cu putință.

Altă dată, în urmă cu mai bine de 15 ani, abia intrați în Franța, după ce tocmai trecuserăm de frontiera Germaniei și ne bucuram de confortul dispariției controalelor la graniță, ne-am trezit că un echipaj de poliție ne-a barat drumul, făcîndu-ne semn să oprim pe dreapta. Nu greșiserăm cu nimic, dar de bună seamă că numărul românesc era ceva mai puțin obișnuit pentru ei. Ne-au cerut actele și erau pe cale să devină chițibușari, întrebînd de extinctor, trusă medicală și alte asemenea lucruri cînd, brusc, unul dintre ei l-a tras de mînecă pe celălalt, făcîndu-l atent la o mașină care se apropia. Ne-au făcut semn să plecăm și pur și simplu s-au repezit să oprească acel autoturism care avea număr polonez. Pe atunci, în Europa occidentală circula psihoza instalatorului polonez, care venea, chipurile, să ia locurile de muncă ale francezilor, germanilor ori englezilor. Polițiștii francezi s-au „orientat” potrivit vremurilor. Era, bineînțeles, mai important să-l chestioneze pe polonez decît să-și piardă vremea cu niște ciudați de români.   

Mai de curînd, traversînd Bosnia-Herțegovina, am dat peste un cuplu de polițiști gen Stan și Bran. M-au oprit invocînd o contravenție creată artificial (erau acolo niște semne de circulație care se băteau cap în cap). Era clar că voiau bani și părea o aventură să te pui cu poliția dintr-așa un stat. Cînd însă le-am întins o bancnotă de zece euro s-au speriat. Au zis că ei nu vor decît să mă ajute. Au început un balet curios și mi-au cerut pașaportul, dar nu voiau să-l ia nici pe acela. În final ne-am lămurit că ideea era să punem banii în pașaport ca ei să-i poată lua, la fereală de cine știe ce camere de filmat sau ochi or fi fost pe acolo. La urmă, cu un aer secretos, mi-au dezvăluit că trebuie să fim atenți fiindcă la vreo  cîțiva kilometri mai încolo, în drumul nostru, era plasat un radar al poliției.      

În fine, ajung la polițiștii din Bulgaria. În anii ’90, cînd traversam țara lor înspre Turcia sau Grecia, păreau de coșmar. Odată m-au oprit pe un drum larg, cu două benzi pe sens, la intrarea în Varna, reproșîndu-mi că am avut 45 de kilometri la oră deși limita era de 40 la oră. Conduceam un Mercedes vechi și de împrumut, care-i atrăgea însă ca becul pe insecte. Evident că nu voiau decît mită. Cu 5 sau cel mult 10 dolari, te lăsau să pleci. La un moment dat, am văzut prin parbriz doi polițiști care stăteau de vorbă la marginea unei păduri, într-o parcare ușor depărtată de șosea. Zărind Mercedesul cu număr străin, unul dintre ei și-a luat repede bastonul de semnalizare și s-a îndreptat grăbit să-mi taie calea. Eu am accelerat și am reușit să trec de el înainte să apuce să iasă la șosea. Gestul lui amplu, de dezamăgire că „m-a scăpat” și pe care i l-am văzut în oglinda retrovizoare, m-a amuzat teribil. De prisos să spun că nu încălcasem nici o regulă. Altă dată, tot prin acei ani, mergeam spre Grecia cu un autocar. La un moment dat, din sens opus a apărut o Lada bulgărească cu însemne de poliție. Văzînd autocarul cu număr grecesc au început să strige prin megafon: „Fanta, Fanta, Fanta!”. Înțelegînd imediat despre ce e vorba, șoferul autocarului a oprit, a coborît și a extras din compartimentul de bagaje un bax cu Fanta de lămîie, pe care l-a înmînat polițiștilor fericiți. Era un soi de vămuire.

Credeam că asemenea obiceiuri de prin țara vecină au dispărut. Poate s-or mai fi rărit, dar acum vreo trei ani, într-o dimineață pe cînd nici nu răsărise încă soarele, undeva pe o șosea pustie de pe lîngă Sofia, ne-a oprit din senin un polițist cu capul cît ceafa și în rest numai o burtă. Scuipa non-stop coji de semințe și voia neapărat 50 de euro, chiar dacă nu reușea să ne explice motivul în vreo limbă mai cunoscută. De cînd cu Uniunea Europeană, tarifele sînt mai mari.

Mai multe