Politici bune pentru ţări mari
Ne aflăm într-o perioadă prelungită de tranziţie internaţională, care a început cu peste două decenii în urmă, odată cu sfîrşitul Războiului Rece. Epoca rivalităţii strategice dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a făcut loc uneia în care SUA deţineau mai multă putere decît oricare alt stat şi s-au bucurat de un grad de influenţă fără precedent.
Momentul unipolarităţii americane a făcut loc apoi unei lumi pe care o putem descrie ca non-polară, în care puterea este distribuită între aproximativ 200 de state şi zeci de mii de actori non-statali, de la Al-Qaeda la Al-Jazeera şi de la Goldman Sachs la Naţiunile Unite.
Dar ceea ce distinge epocile istorice este mai puţin distribuţia puterii şi mai curînd ordinea, atît la nivelul relaţiilor interstatale, cît şi în interiorul statelor. Ordinea nu apare de la sine; ea este rezultatul eforturilor conştiente ale celor mai puternice entităţi din lume.
Deşi SUA rămîn cea mai puternică naţiune din lume, acestea nu pot menţine, şi cu atît mai puţin răspîndi, pacea internaţională şi prosperitatea, prin puteri proprii. SUA au un teritoriu foarte mare, sînt dependente de importuri masive zilnice de dolari şi petrol, iar forţele lor armate sînt implicate în conflicte extenuante în Afganistan şi Irak. Statele Unite nu posedă mijloacele şi consensul politic necesare pentru a prelua mai mult din responsabilitatea globală, şi le lipsesc mijloacele pentru a-i obliga pe alţii să le urmeze rolul conducător. Mai mult, problemele contemporane – de exemplu, răspîndirea materiei prime care stă la baza armelor de distrugere în masă, menţinerea unei economii internaţionale fără îngrădiri, oprirea încălzirii globale şi combaterea terorismului – nu pot fi controlate, şi cu atît mai puţin rezolvate, de o singură ţară. Numai eforturile de echipă pot ameliora aceste dificultăţi; cu cît este mai împărţit efortul cu atît cresc şansele de reuşită.
Pe scurt, americanii au nevoie de parteneri, dacă dorim ca secolul XXI să fie o eră în care majoritatea locuitorilor planetei să se bucure, pe cît posibil, de pace şi de standarde de viaţă mulţumitoare. Dar parteneriatele formate în vremea Războiului Rece – între SUA, Europa occidentală şi cîteva ţări asiatice, cum ar fi Japonia, Coreea de Sud, precum şi Australia – nu mai sînt adecvate acestei epoci. Acestor ţări le lipsesc resursele şi adesea şi voinţa de a ţine sub control cele mai multe probleme globale.
Astfel încît vechii parteneri au nevoie de unii noi. Ţări tot mai puternice au potenţialul de a umple acest gol. Întrebarea este ce au de gînd să facă cu forţa lor ascendentă China, India, Brazilia şi alte state.
Ceea ce conferă mărime unei ţări nu este dimensiunea teritoriului ei, populaţia, armata sau economia, ci cum îşi foloseşte puterea de a modela lumea din afara graniţelor sale. State tot mai puternice, dar încă în curs de dezvoltare, tind să-şi privească politica externă ca pe un ajutor al politicii interne şi ca pe un mijloc de a cîştiga acces la pieţe şi resurse esenţiale pentru o dezvoltare rapidă.
Să privim exemplul Chinei – după toate datele, cea mai importantă putere emergentă. Ea ar dori să-şi menţină accesul preferenţial la resursele energetice iraniene, dar, dacă aspiraţiile nucleare ale Iranului vor duce la conflict, China va plăti mai mult pentru aceste resurse. Perspectiva instabilităţii în întregul Orient Mijlociu, precum şi a preţului petrolului ar trebui să constituie un stimulent pentru chinezi de a sprijini sancţiuni serioase împotriva Iranului. Dar nu este limpede dacă liderii chinezi vor admite acest fapt şi vor acţiona în interesul pe termen lung al ţării lor.
Intenţia mea nu este să arăt cu degetul exclusiv spre China. Aspecte similare pot fi observate în cazul Indiei şi Braziliei. Şi nu numai ţările în curs de dezvoltare ar trebui să-şi reconsidere abordarea asupra lumii. Şi Statele Unite se află în această situaţie. Multe s-au spus şi s-au scris despre chemările americanilor către China, de a împărţi responsabilitatea internaţională, dar chinezii nu vor accepta să devină un simplu stîlp de susţinere a unei lumi definite de americani. China doreşte să contribuie la definirea regulilor şi la construirea instituţiilor pe care este chemată să le susţină.
Depinde de SUA să lucreze cu chinezii şi cu alţii pentru a face acest lucru, iar aceasta presupune o deschidere mai pronunţată a Americii faţă de preferinţele altora şi dorinţa lor de a juca un rol mai important pe scena internaţională. Puterea acordată ţărilor din G20 reprezintă un pas în direcţia corectă, dar e nevoie de mai multe schimbări, inclusiv restructurarea ONU, a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, astfel încît şi aceste instituţii să reflecte noua distribuţie a puterii.
Statele cu un cuvînt greu de spus ale acestui veac, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, au posibilitatea să ajungă la un acord asupra subiectelor contemporane definitorii. Voinţa lor de a colabora va determina durata tranziţiei globale, dar şi succesul etapelor următoare.
Richard N. Haas ex-director de Strategie Politică în cadrul Departamentului de Stat al SUA, este actualmente preşedinte al Consiliului Relaţiilor Externe. Este autor al cărţii War of Necessity, War of Choice: A Memoir of Two Iraq Wars.
Copyright: Project Syndicate, 2010
traducere de Mădălina ŞCHIOPU