Politica și neuronii

17 februarie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Deși nu sînt lingvist, mi-au atras atenția, de vreo cîțiva ani, cărțile unui (altfel, faimos) cognitivist de la Universitatea California (Berkeley), George Lakoff pe numele lui. Între (multe) altele, acest profesor a scris două volume, aș spune eu, excepționale: Moral Politics / Politica morală (1996, 2002) și The Political Mind. Why You Can’t Understand 21st-Century American Politics with an 18th-Century Brain / Creierul politic. De ce nu poți înțelege politica americană a secolului XXI cu mintea cuiva din veacul al XVIII-lea (2008). Care este ipoteza de lucru a lui Lakoff în lucrările menționate (complementare din punctul meu de vedere)? Ideologiile politice – în speță, „stîngismul” și „dreptismul” – au o sursă cerebrală, neurală, ca să fim foarte exacți din unghi conceptual. Mai precis, noi, oamenii, ne formăm ca indivizi prin prisma unor reprezentări mentale, izvorîte din felul cum realitatea înconjurătoare ni se revelează în mod gradual. Reprezentările depind, direct, de experiențele noastre particulare, de capacitatea cognitivă a fiecăruia în parte, de evenimentele cu care ne confruntă propriile destine. În funcție de ele, creierul uman se dezvoltă, inițiind ceea ce numim „procesul de maturizare”. Se înțelege că fenomenul diferă de la o persoană la alta, varietatea lumii reflectîndu-se, nemijlocit, și în existențele individuale. „Diferențele” biografice (istorice, culturale, lingvistice, psihologice etc.) structurează construcții neurale specifice la inși sau la grupuri de inși. Orice personaj (duplicat ori nu pe palierul comunității) „își activează”, așa-zicînd, doar acei centri nervoși legați necondiționat de traiectoria vieții sale.

Astfel, se naște o hartă a creierului/creierelor, cu dominante neurale, dominante ce creionează, după Lakoff, „metafore” și „narațiuni” existențiale. În interiorul metaforelor/narațiunilor în cauză, încep să funcționeze, alături de alte aspecte ale imaginarului, și amintitele ideologii politice. Două (metafore/narațiuni), neîndoios, cu variante și subvariante reprezentaționale, se impun la scară planetară, observă cognitivistul de la Berkeley: prima – „a tatălui autoritar” (the strict father model), a doua – „a părintelui afectuos” (the nurturant parent model). Nu e greu să le distingem semnificațiile. „Tătucul” neînduplecat transmite ideea disciplinei, „mămica” blîndă, dimpotrivă, sugestia toleranței. În ambele cazuri, principiile semantice pot merge pînă la pragul excesiv – disciplină serveră vs. toleranță haotică. Un pas ne mai trebuie pentru a atinge esența teoriei lakoffiene: metaforele/narațiunile/reprezentările menționate constituie, pe planul imaginar și, implict, neural, modele de guvernare. Sub impactul lor, indivizii își configurează organizarea societății și devin, ca atare, ființe ideologice („se ideologizează” empiric, pas cu pas). Adepții rigorii (care provin, de fapt, dintr-o metaforă a disciplinei, grefată pe o experiență a autoritarismului) vor fi „de dreapta”, pe cînd cei ai flexibilității (ieșiți din narațiunea toleranței – construite pe empirismul alegerii personale, neconstrînse de factori externi) se vor dovedi, invariabil, „de stînga”. Așadar, atît conservatorismul, cît și liberalismul derivă dintr-o arhitectură cerebrală, avînd rădăcini incontestabile în mediul neural.

Extrem de interesantă – fie și prezentată succint –, paradigma hermeneutică a lui George Lakoff, să admitem. Totuși, cel mai mult îmi place subtitulul – o veritabilă măsură de siguranță academică – pe care profesorul l-a dat cărții sale din 2008: De ce nu poți înțelege politica americană a secolului XXI cu mintea cuiva din veacul al XVIII-lea. Eu l-aș adapta puțin la spațiul autohton: De ce nu poți înțelege politica din Statele Unite ale Americii cu mintea cuiva din România. Într-adevăr, geografia mentalitară poate răsturna complet, la limită, demonstrația strălucitului lingvist. Cum se vor fi asamblat, de exemplu, rețelele neurale responsabile pentru generarea „ideologiilor” (politice) la tinerii din ultimele trei decenii moldo-vlahe? Ce metafore dominante, ce narațiuni centrale ne va fi oferit viața, în arcul carpatin, în acest interval? Lupul a venit acum, mai mereu, în blană de oaie (ceea ce vrea să însemne că „tătucul” a jucat rolul „liberalului” neconcesiv) și oaia s-a transformat, pe neașteptate, în lup fioros (adică „mămica” duioasă s-a arătat, peste noapte, o conservatoare furibundă și o autocrată irepresibilă). În plus, deopotrivă lupul și oaia au jucat, cu un instinct al confreriei și gregarității greu acceptabil la tipologii atît de opuse, în hora națională a corupției. „Stînga” și „dreapta” au ajuns noțiuni derizorii, iar „liberalismul” și „conservatorismul” s-au suprapus pînă la anihilarea reciprocă (nu la intelectualii teoreticieni ai lor, ci la politicienii ca atare, desigur). Ideologiile au intrat, pe scena politică, inevitabil, în „moarte cerebrală”. Din perspectiva teoriei lakoffiene, însă și a istoriei băștinașe recente, aș concluziona deci, fără ezitări, că, la noi, politicienii nu au creier. Politic, se-nțelege.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.

Mai multe