Politica resentimentului

Nu de mult, prietenul Vladimir Tismăneanu mi-a solicitat un mic text despre resentiment pentru blogul său şi, probabil, pentru o viitoare carte care va reuni contribuţii ale cîtorva autori pe acest subiect. Am zîmbit obosit cînd am primit rugămintea lui de a scrie rapid şi scurt despre resentiment. Mi-am spus: cum de a venit acest mesaj tocmai acum, cînd zilele mele sînt sufocate de resentiment, cînd nu văd nimic altceva în jur decît resentiment, cînd trăiesc într-o lume care merge înainte ca un robot pe pilot automat, iar pilotul automat este resentimentul? De aici, zîmbetul. Oboseala mi se trage, cred, de la redundanţa peisajului. Toate sînt devastator de la fel! Pe politicieni îi irită cel mai mult cînd oamenii le spun că toţi sînt la fel. Vine imediat replica: este o judecată superficială, generalizarea duce întotdeauna la concluzii false. Replica e corectă intelectualmente, dar percepţia publicului nu este deloc condiţionată de rigorile unui spirit nuanţat. Fireşte că nu toţi politicienii sînt la fel. Dar percepţia agresată deja de politicianism ineficient şi, deopotrivă, corupt şi corupător nu mai poate vedea nuanţele. Cînd vezi totul la fel, e semn că spiritul a obosit. Din locul în care mă aflu constat că, în politica noastră, resentimentul este chiar numele jocului. Înţelesesem de mai mult timp că politica românească este un uriaş spectacol al psihologiei şi nimic mai mult. Nu doctrine, nu ideologii, nu credinţe, nu sentimentul înalt al datoriei, nu dorinţa ardentă a cîte unuia de a salva patria, nu viziuni diferite aflate în competiţie " doar psihologie. Nu Raymond Aron, nu Leszek Kolakowski, nu Hannah Arendt, nici măcar Leo Strauss, ci Dostoievski, Shakespeare şi Balzac. Vladimir Tismăneanu este mai bine plasat decît mine pentru a ne spune dacă "psihologizarea" excesivă a vieţii noastre politice e doar simptomul unui infantilism, caz în care mai avem o speranţă aşteptînd creşterea, sau e simptom letal şi atunci ne resemnăm. În orice caz, afectul determină cele mai multe decizii politice la noi. Celelalte, puţine, sînt determinate de intuiţie. Cînd citesc analize politice care explică ceea ce se întîmplă la noi în termeni raţionali, mă amuz. Nimic dintr-o asemenea analiză nu se potriveşte cu ceea ce văd eu. La noi, gestul politic este, cel mai adesea, puseu şi aproape niciodată atitudine. În acest spaţiu al psihologiei debordante numit politica românească, resentimentul este elementul central. Toate manifestările lui psyche (în sens antic) pot fi imediat recunoscute în comportamentul politic: vanitate, lăcomie, egomanie în toate formele plus suita completă de variante ale complexelor de inferioritate şi superioritate, la care se adaugă şi toată gama produselor freudiene ", dar resentimentul domină. Eu sînt în interior şi văd bine, de aproape, de foarte aproape, cum lucrează resentimentul printre cei care au puterea politică în cetate. Am, aşadar, un fotoliu privilegiat din care pot vorbi despre resentiment. Presat de constrîngeri editoriale, fac doar două observaţii. Prima: resentimentul pleacă, mereu, de la o experienţă negativă pentru care un cineva uşor de identificat este responsabil. Cu alte cuvinte, resentimentul este o reacţie. O reacţie care produce reacţii şi tot aşa, ca într-un experiment nuclear "în lanţ". Precizez că experienţa negativă care produce resentimentul poate fi reală sau imaginară şi poate fi asumată prin asimilare, în sensul că altcineva a păţit-o, dar o asum ca şi cum mi s-a întîmplat mie. Între politicienii de la noi, Ion Iliescu şi Traian Băsescu sînt singurii care au fost şi sînt mari ţinte alte resentimentului. Mai mereu, resentimentul se revarsă, prin asociere, şi asupra celor care par aproape de marile ţinte. A lovi în H.-R. Patapievici sau în Vladimir Tismăneanu, de pildă, echivalează în mintea resentimentarilor de azi cu lovirea lui Traian Băsescu. A doua observaţie: resentimentul se dezvoltă baroc şi se hrăneşte cu sine însuşi fără însă a se epuiza. Aşa cum într-un spaţiu neaerisit anumite bacterii ale morţii proliferează, iar semnele vieţii pălesc, resentimentul se extinde, se cronicizează, metastaziază în sufletul oamenilor. Resentimentul nu se potoleşte niciodată. Setea de răzbunare, de pildă, se satură cu răzbunarea, ca orice sete. Resentimentul, însă, nu piere. Chiar dacă i-ai plătit-o de douăzeci de ori celui despre care crezi că ţi-a greşit, resentimentul tot nu se stinge. Dimpotrivă, loviturile date celui pe care îl ţinteşti cu resentiment alimentează resentimentul. L-ai aflat vulnerabil pe stimabil, l-ai ars şi ai surpriza să vezi cum resentimentul se întăreşte şi pofta de a lovi din nou şi din nou creşte. Aceeaşi creştere se produce şi dacă loviturile resentimentare nu reuşesc " resentimentul se fortifică în propria frustrare. De aceea, şirul resentimentului e infinit. Există, cred, două terapii împotriva resentimentului. Una, să iei totul, şi mai ales propriile experienţe negative, cu umor. Să rîzi interior de cel care-ţi face sau ţi-a făcut rău. E de-ajuns să-i vezi dimensiunea comică " orice om o are! " şi te vei elibera de zgura sulfuroasă a resentimentului. La mine, terapia asta merge cel mai bine. A doua, să-ţi aeriseşti sufletul cu iubire. Dar aici am intrat în domeniul pe care alţii îl stăpînesc mai bine, aşa că mă opresc.