Poezia continentelor

9 martie 2023   PE CE LUME TRĂIM

Asemenea lui Thoreau, Walt Whitman, poetul eului impersonal, este, fără îndoială, un caz special în transcendentalismul american. Faţă de Emerson şi Thoreau, cele două figuri charismatice ale mişcării, preponderent eseişti şi oratori, el excelează – interesant – în poezie într-un spaţiu ideologic arid şi riguros, al atitudinilor, fenomenalităţilor şi dezbaterilor raţionale. Transcendentalismul, alături de pragmatism, reprezintă o falie filozofică de fundament a spiritului american. În mod paradoxal totuşi, deşi parte inseparabilă din curentul amintit, despre autorul Firelor de iarbă se vorbeşte astăzi mai ales în calitatea lui de poet. Totuși, prezenţa scriitorului în mediul cultural emersonian nu-l putea lăsa necontaminat intelectual. Ca atare, se poate spune că Whitman a devenit mai curînd un poet transcendentalist, un artist cu preocupare conceptuală cum ar veni. El rămîne unul dintre puţinele exemple din istoria literară de creatori ai unor sisteme poetice organice, articulate ideologic. Pentru noi, „poezia ideologică” constituie o noţiune cu sonoritate monstruoasă, din cauza stereotipurilor critice, din unghiul cărora ne-am obişnuit să judecăm literatura. Creaţia lui Whitman demonstrează însă invaliditatea acestor prejudecăţi. Creatorul Cîntecului despre sine înţelege însăşi poezia ca pe un act de transcendere sau, altfel spus, de mişcare către impersonalitate, spre ceea ce Emerson numea „Non-Eu”. Poeţii nu au, de aceea, pentru el, identităţi şi nici personalitate, fiind entităţi transpersonale, eterizate fenomenologic în identitatea morală şi culturală a întregii comunităţi. Atunci cînd vorbeşte despre sine, poetul se referă, de fapt, la o entitate abstractă, extratemporală şi extraspaţială. Ea devine un conglomerat de paradoxuri şi inconsecvenţe, a căror coabitare este posibilă datorită ieşirii din sfera percepţiilor comune. Nu întîmplător s-a vorbit despre influenţa frenologiei asupra doctrinei poetice whitmaniene. Această ştiinţă (controversată) a caracterului uman – stabilit după imaginea „hărţii” craniului – porneşte de la ideea fundamentală a unităţii în diversitate. În mod similar, persona poetică indică organicitatea esenţială a lumii contrastelor, funcţionînd ca sumă de pluralităţi.

Ce surprinde la Whitman este uşurinţa cu care transferă ideea poetică (transcendentalistă) spre geografia culturală a umanităţii. În acest plan, el devine un hegelian autentic, în ciuda faptului că exegeţii nu i-au acordat atenţia (filozofică) meritată. America reprezintă elementul transcendent, din mişcarea dialectică, spre care se îndreaptă lumea, pas cu pas, şi, implicit, devine experienţa lirică ultimă, poemul prin excelenţă. După Walt Whitman, Lumea Nouă unifică antinomiile geografice, istorice, politice, rasiale şi culturale, manifestîndu-se – ca în ideologia lui Hegel – drept un veritabil „sfîrşit al istoriei”. Istoria hegeliană are debut, conţinut şi terminalitate. Din această perspectivă, pentru poetul-filozof din grupul lui Emerson, evoluţia umanităţii poartă semnul transcendentalismului, parcurgînd treptele evoluţiei de la unitatea izolată (naţiunile asiatice şi europene, în faza descoperirii conştiinţei proprii) pînă la unitatea în diversitate (melting pot-ul american al identităţii contrastelor). De aceea, în poemul Călătorie spre India, scriitorul identifică Asia şi Africa drept „fraţii mai mari” care se înclină în faţa Americii, „fratele mai mic”. Altundeva, în Rugăciunea lui Columb, istoria este împărţită chiar în segmente „geografice” şi „culturale”, asemănătoare unui circuit transcendentalist. Asia şi Africa sînt „începutul” istoriei, pe cînd Europa şi America reprezintă „mijlocul” şi, respectiv, „sfîrşitul” ei. Există aici, indiscutabil, şi conotaţia circularităţii în care începutul coincide cu sfîrşitul. „Înclinarea” fratelui mai mare (Asia) către cel mai mic (America), nu înseamnă altceva decît interacţiunea simbolică a civilizaţiilor, prin relativizarea timpului istoric. De altfel, mereu, la nivelul ADN-ului oricărui organism viu, începutul are informaţia propriului său sfîrşit. „Înrudirea” spirituală a continentelor, implicată de ideologia poetică transcendentalistă a lui Whitman, este în esenţă un concept postmodern. Antropologia contemporană încearcă să impună un model fenomenologic, de simbioză mentală a civilizaţiilor începutului de mileniu. Globalizarea, în latura ei raţională şi pozitivă, sugerează exact imperativul acestei omogenizări. Mişcarea se face astăzi în sens invers, dinspre terminalitate (America) spre origini (Asia, Africa şi Europa), iar mulţi confundă procesul cu o (blamată) „americanizare”. În realitate, din unghi transcendentalist (şi hegelian), situaţia se manifestă, pe palierul fenomenal, dintotdeauna, nefiind altceva decît o complementaritate firească între „început” şi „sfîrşit”. Cu puţină atenţie, vom observa că multe dintre ideile angoasante ale lumii actuale există, în fond, de foarte mult timp.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.

Mai multe