Poate preşedintele să schimbe „sistemul“?
Criticat pentru tăcerea din mijlocul furtunii ce a cuprins justiţia, politicul şi serviciile, preşedintele a vorbit, în sfîrşit. Deşi lipsit de spectacol – probabil parlamentarii au avut o surpriză să constate că de data asta preşedintele României nu-i mai beşteleşte –, răspunsul Palatului Cotroceni a dat un diagnostic corect. Una dintre rădăcinile corupţiei, puternic înfipte în solul patriei, este legătura dintre finanţarea campaniilor electorale şi recuperarea ulterioară a „investiţiei“.
Nimeni nu poate nega existenţa acestui mecanism în politica noastră. Banii vin în campaniile electorale pe căi ocolite şi cu ei se cumpără tot ce se poate cumpăra – de la reclama
atît de extinsă că ajunge să agaseze bunul-simţ la produse pentru pomeni electorale şi pînă la comentatori sau bloggeri, dacă nu cumva pînă la redacţii întregi. Banii aceştia, care scapă controlului fiscal, ajung să fie „recuperaţi“ mai apoi prin afaceri finanţate din banul public. O uriaşă afacere, dar în acelaşi timp o ingenioasă spălătorie de bani. Să ne înţelegem, banii „la sacoşă“ băgaţi în campaniile electorale nu au cum să fie curaţi. Ei capătă aparenţa de curăţenie de-abia după ce sînt „scoşi“ din contractele publice.
cum s-ar spune.
Evident că un control al banilor care finanţează partidele şi campaniile ar contribui într-o măsură importantă la asanarea lumii şi vieţii politice. Ar creşte gradul de încredere şi de participare. Ar schimba criteriile de selecţie şi ar opri, în multe cazuri, ascensiunea politică a personajelor fabricate – gen Elena Udrea –, fără trecut, fără realizări profesionale, fără viziune. Evident, nu există soluţii radicale, detergenţi-minune care să cureţe cu totul fără urmă de grăsime. Dar cel puţin pachetul legislativ propus de preşedintele Iohannis şi asumat, măcar teoretic, de partide poate ajuta.
Este suficient? Din păcate, nu.
În ziua în care preşedintele s-a adresat plenului Parlamentului a avut loc şi audierea generalului Coldea la Comisia de control asupra SRI. Subiectele discutate le ştim, urmările, de asemenea. Ni s-a spus că acuzaţiile lansate de doamna Udrea la adresa directorului interimar al SRI sînt nefondate. Problema este dacă audierea a fost credibilă, în condiţiile în care înşişi membri ai Comisiei recunoşteau că nu au instrumentele legale pentru a efectua o investigaţie reală asupra SRI, în condiţiile date. Comisia se ghidează încă după legi datînd de la începutul anilor ’90, cînd – să recunoaştem – puţini îşi imaginau că se poate ajunge la scandaluri de genul celor de azi.
În discursul adresat Parlamentului, preşedintele nu s-a referit şi la o revizuire a legilor privind siguranţa naţională şi controlul asupra serviciilor secrete. Doar s-a arătat dispus să medieze delicata chestiune a legilor de tip „Big Brother“. O reformă adevărată a întregului sistem politic nu poate să nu includă însă şi credibilizarea controlului civil asupra serviciilor. Să fie aceasta o temă pentru un viitor pact interpartinic? Ar fi cazul.
Şi ar mai fi cazul unei decizii politice în privinţa „acoperiţilor“ din presă. Jurnalismul înseamnă gîndire liberă, înseamnă mai multe întrebări decît răspunsuri, înseamnă, da, dileme. Şi nu persoane cu comandă ascunsă.
În definitiv, consecinţele asupra spaţiului public sînt la fel de grave precum promovarea non-valorilor în politică. De ce să ne revolte un politician cu doctorat luat la apelul bocancilor, iar un „formator de opinie“, un „moderator“ sau un „jurnalist de investigaţii“ împinşi în sus de servicii (sau de oameni de acolo) şi alimentaţi cu „muniţie“ pentru un război netransparent, nu?
Simpla autoreglementare din mass-media nu poate face nimic pentru a salubriza spaţiul public. Aici e nevoie de o decizie politică, parte a întăririi controlului civil asupra serviciilor. Trebuie să ştim clar cine pe cine reprezintă în dezbaterea publică. Asta ţine tot de puterea democraţiei.
Întrebarea este totuşi în ce măsură preşedintele va avea un aliat în Parlamentul României, pînă la sfîrşit. Metoda consensului transpartinic funcţionează cîtă vreme preşedintele vine pe vîrful unui val imens de popularitate. Votul din 16 noiembrie le-a arătat membrilor Parlamentului, indiferent de partidul din care provin, că trebuie să se supună voinţei exprimate la urne. Dacă nu din convingere, atunci din pragmatism. Politic vorbind, e sinucidere curată să te opui acum proiectelor preşedintelui.
Ce se va întîmpla însă dacă, din diferite motive, susţinerea publică pentru preşedintele Iohannis se va reduce? Prevăzător, preşedintele s-a înţeles cu partidele ca legile privind reforma electorală să fie finalizate pînă la vară.
Factorul timp joacă, într-adevăr, un rol important în această ecuaţie politică. Cu atît mai mult cu cît o reformare adevărată a sistemului ar trebui să meargă cu mult mai departe.
Ovidiu Nahoi este realizator la Money Channel TV.