Poate două-trei să le fi dat jos vîntul
Un ascultător întreabă la Radio Erevan dacă se poate construi comunismul în Elveţia. „Se poate“ – i se răspunde – „dar ar fi păcat.“
Vreau să vorbesc în rîndurile ce urmează despre o amărăciune căreia ezit să-i dau glas în public, din motive lesne de ghicit. Predau într-o universitate de top dintr-o ţară care figurează de regulă pe poziţii fruntaşe doar în topuri negative. O universitate frecvent acuzată, dimpreună cu alte cîteva din România, că ar adopta o atitudine „elitistă“, deşi, în contextul autohton, dintre cele trei criterii care definesc elitismul academic – profesori buni, studenţi drastic selectaţi şi costuri ridicate – numai cel dintîi poate fi adus în discuţie. Pentru universităţile româneşti, reducerea numărului de studenţi înseamnă sinucidere, la fel şi urcarea taxelor la o sumedenie de specializări care, potrivit semnalelor venite dinspre piaţa muncii, „nu au căutare“ la noi.
Ne rămîne deci să ne pledăm cauza pe o singură dimensiune: performanţa profesorilor, atît cea didactică, cît şi, mai ales, cea ştiinţifică. Care, evident, nu e de ajuns să fie doar clamată. Ea trebuie dovedită într-o manieră neechivocă, astfel încît nimeni, nici măcar căutătorii de noduri prin papură, să nu mai poată avea nimic de obiectat. Şi de aici începe balamucul.
Acum nici două săptămîni s-a încheiat, după o prolongare a termenului-limită iniţial, stabilit, într-o primă instanţă, ca mai totdeauna în astfel de situaţii, mult prea din scurt, „raportarea“ universităţilor româneşti pentru cel de-al doilea exerciţiu de evaluare naţională a acestora.
N-am de gînd să plictisesc cu detaliile unui astfel de exerciţiu. E suficient, cred, să spun că ideea de bază este de a exprima întreaga activitate a unei instituţii de învăţămînt superior, în toate detaliile ei, de la cum sunt înregimentaţi studenţii la ce valori ştiinţifice a mai produs Griguţă Popescu, în cifre, mai exact, în puncte, care, cumulate, ponderate în raport cu alte cifre, dau, în cele din urmă, un scor final, prin care se stabileşte clasamentul în campionat.
Poate că n-ar trebui să fiu cîtuşi de puţin ironic. Am pledat, la urma urmei, pentru mai multă rigoare şi mai multă responsabilitate în evaluări, fie că e vorba de probele naţionale din preuniversitar, de examinarea semestrială a studenţilor sau de clasificarea şi ierarhizarea unor instituţii complexe precum universităţile. Nu mă dezic. Dimpotrivă, mă tem că apelul la o scientometrie pretins riguroasă poate avea efecte la fel de nefaste ca, de exemplu, iniţiativa recursului generalizat la teste-grilă la testările naţionale, sub pretextul că ele ar avea un grad superior de „obiectivitate“. Dincolo de poziţia mea administrativă în universitate, empatizez, că vreau sau nu vreau, şi cu Griguţă Popescu.
Actuala orientare scientometrică, corolar al doctrinei
lansate în mediile academice anglo-saxone acum cîteva decenii, a stîrnit reacţii de tot felul în mediul universitar românesc. Un distins medievist de la Cluj, de pildă, a publicat un articol care s-a bucurat de mare audienţă, în care susţinea că, pe grilele de punctaj uzitate la noi şi aiurea, un alt şi mai reputat cercetător, Umberto Eco, ar fi de răsplătit cu tăierea salariului. Colegul nostru s-a rătăcit în arcanele aritmeticii – ceea ce nu e foarte surprinzător, sau blamabil, pentru un medievist. Mă întreb însă dacă lui Eco însuşi i-a dat prin cap să-şi calculeze valoarea la bursa cifrelor şi să-şi numere, sîrguincios, citările. Pentru că, cel puţin în umanistică, aici se găseşte călcîiul lui Ahile. Nu în „ce am adunat“ prin ceeea ce am făcut, ci în „cum să fac să ies cîştigător“.
Amărăciunea mea vine din presentimentul că ne vom transforma, treptat, în colecţionari de puncte. Ce scriem va conta tot mai puţin în raport cu pentru cine scriem. Interesul pentru vreo temă de cercetare va ceda locul interesului pentru modalităţile de promovare. Cercetătorii vor trebui instruiţi în cursuri de PR personal. Deja a devenit notorie preocuparea unora de a merge la Poştă să-şi trimită lucrările, pe bani proprii, către bibliotecile universitare de peste hotare. Prezenţa producţiilor în astfel de biblioteci se punctează. Citările se punctează şi ele. Aşa că, în aplicaţii pentru granturi de cercetare, poţi întîlni referinţe precum: lucrarea X, în curs de apariţie, are deja Y citări arvunite. Şi obţinerea de granturi se punctează şi ea, aşa că spirala merge vesel mai departe. Numărătoarea steagurilor a devenit obligaţie de serviciu. Iar dacă pe vreo două-trei le va fi dat jos vîntul, n-ai ce-i face, noi nu ne ocupăm de meteorologie.
Bun. Capacitatea românilor de a româniza orice noutate venită din alte zări e inepuizabilă. Unii au spus chiar că această forţă de transfigurare a influenţelor ar reprezenta un semn de vitalitate a culturii autohtone. Se poate să fie aşa, dacă vitalitatea invocată se manifestă în termenii supravieţuirii. Aşteptările noastre, însă, par a fi mult mai înalte. Deocamdată, în umanistică mediul nostru academic se zbate între birocratizare silnică şi frenezie evazionistă. Iar comunitatea academică se arată tot mai adînc scindată în aceste privinţe.
Se poate transforma universitatea într-o organizaţie de tip corporatist, cu sarcini de plan distribuite fiecărui angajat şi cu unităţi de măsură cantitativă a gradului de îndeplinire a acestora? Se poate, fără îndoială. Dar, din punctul meu de vedere, ar fi păcat.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.