Pledoarie pentru „nu”
De mulţi ani se tot spune că potenţialul negativ al conflictului israeliano-palestinian este nelimitat. Caz tipic de melting conflict, confruntarea de decenii dintre evrei şi arabii-palestinieni reverberează în multe alte paliere şi influenţează, printr-un efect în lanţ ce pare de neoprit, foarte multe teme de pe agenda îngrijorărilor mondiale. Mai nou, odată cu voinţa liderilor Autorităţii Palestiniene de a merge la ONU pentru a obţine recunoaşterea internaţională a statului palestinian, presiunea a crescut din nou. Nu îmi propun să fac aici istoria conflictului – este atît de luxuriantă, încît nici n-aş avea cum. Ea este, fără îndoială, importantă. Ascultînd argumentele celor două părţi în disputa lor este uşor sesizabil că toate ţin de istorie. În acea parte a lumii, legitimitatea de tip istoric bate orice şi, prin urmare, în acelaşi timp cu zgomotul de arme, se aud, sacadat, argumentele istorice. Istoria însăşi a devenit o armă, în acea parte deloc îndepărtată de Orient. Nu îmi propun nici să spun cine şi în ce măsură are dreptate în acest conflict, deşi, ca orice om interesat de relaţii internaţionale, am şi eu opinia mea în chestiune. Fermă, cum altfel?
Nu ştiu de ce, dar de cîte ori mă gîndesc la conflictul israeliano-palestinian îmi aduc aminte ce-a spus Dumnezeu Rebecăi, soţia lui Isaac, fiul lui Avraam: „În pîntecele tău sînt două neamuri şi două popoare se vor ridica din pîntecele tău; un popor va ajunge mai puternic decît celălalt şi cel mai mare va sluji celui mai mic!“ (Geneza 25,23). Cu precizarea că în textul sacru „mare“ şi „mic“ nu se referă la dimensiune, ci la vîrstă – cel mare e cel mai bătrîn aşa-zicînd, adică primul născut dintre gemeni, iar cel mic este cel mai tînăr, adică cel de-al doilea geamăn în ordinea apariţiei pe lume – suspend speculaţia mistico-istorică şi trec la ceea ce îmi propun, adică la încercarea de a identifica opţiunea cea mai bună pe care România o poate avea la un asemenea vot. Cum ar fi bine să voteze România în Adunarea Generală a ONU cînd va veni vremea unei rezoluţii susţinute de Liga Arabă, prin care se recunoaşte existenţa statului palestinian?
Mai întîi, o evaluare rece: indiferent de votul României, o asemenea propunere are 99% şanse să întrunească cel puţin jumătate plus unu din voturile Adunării Generale. Un alt element important: este foarte puţin probabil să existe o poziţie europeană comună. Ar fi fost de dorit ca mecanismele PESC să funcţioneze – mai ales într-o speţă atît de complicată precum aceasta – şi cu asta sarcina României ar fi devenit mai simplă, dar e aproape sigur că ţările europene vor etala toate tipurile de vot posibil. Vor fi europeni care vor vota pentru înfiinţarea statului palestinian (Franţa, de pildă). Vor fi europeni care se vor opune (chiar ţări de anvergura României, precum Cehia). Vor fi europeni care se vor abţine. Prin urmare, România nu se poate socoti legată de vreun consens european căruia să i se conformeze. Asta e bine, pentru că ne dă toată marja de manevră necesară să operăm strict în cadrul interesului propriu, dar şi rău, pentru că ne expune unei situaţii cu care nu prea am fost obişnuiţi, adică aceea de a decide chiar singuri. Nu în ultimul rînd, trebuie amintit că soluţia „două state“ pentru conflictul acesta face, deja, unanimitate. Cam astea sînt datele obiective ale problemei.
Cele mai multe voci din mediile politico-diplomatice spun că cel mai bine pentru noi este să ne abţinem. Protejăm, astfel, atît relaţia bună cu Israelul (nu votăm recunoaşterea statului palestinian), dar şi relaţia bună cu spaţiul arab (nu votăm împotriva recunoaşterii statului palestinian). Acest raţionament este foarte la îndemînă, recunosc, şi are forţa persuasivă a evidenţei. Dar eu îmi permit să-l contrazic. Mai întîi, abţinerea noastră nu valorează nimic. Ba mai mult, s-ar putea să strice. Să cîntărim bine: pentru cine este acest moment mai important, pentru Israel sau pentru lumea arabă? Fără îndoială, pentru Israel. E aproape sigur că guvernul evreu nu va privi abţinerea noastră ca pe un gest prietenesc. O vorbă românească spune că prietenul la nevoie se cunoaşte, iar Israelul este, în această situaţie, la mare nevoie, în vreme ce Liga Arabă, în ansamblul ei sau fiecare membru al Ligii în parte, nu este deloc în mare nevoie acum. Oricum, abţinerea nu e de natură să-i bucure nici pe arabi. Prin urmare, nu doar că nu facem nimic cu abţinerea, dar am impresia că nici măcar nu protejăm relaţia cu cei doi actori.
În plus, apariţia unui precedent de acest fel nu cred că e de natură să ne liniştească pe noi, acasă. Balcanii şi zona Mării Negre, adică exact spaţiile geo-strategice care „prind“ România în cleşte, sînt regiuni cu grad ridicat de instabilitate şi capabile să propună Adunării generale fel de fel de noi ţări şi ţărişoare. O asemenea tendinţă s-ar simţi încurajată de o eventuală victorie a Autorităţii Palestiniene.
În fine, dincolo de chestiunea de principiu, ar trebui să vedem realitatea conflictului. Va aduce o asemenea rezoluţie cele două părţi mai aproape de dialog şi de compromis? Sigur, nu. Se va întemeia imediat un stat palestinian? Sigur, nu. Şi chiar dacă, prin absurd, se va întemeia: este acesta un pilon al păcii şi stabilităţii în regiune atîta timp cît forţele politice majore ale societăţii palestiniene sînt unanime în proiectul lor de a distruge statul Israel? Există vreun motiv să credem altceva decît ceea ce tot spunem, şi anume că o soluţie reală este numai o soluţie negociată între Israel şi liderii palestinieni sub ochiul încurajator al cvartetului? Nu. Atunci, de ce trebuie să joace România altă carte decît aceea corectă, de a respinge cererea palestiniană? De teamă că stricăm relaţiile cu lumea arabă? Un vot negativ pe chestiunea palestiniană nu va periclita serios relaţiile noastre cu cele mai mule ţări musulmane. Dacă de asta ne temem, atunci ne temem degeaba.