Picnic de Anul Nou

27 decembrie 2023   PE CE LUME TRĂIM

Asocierea dintre picnic și revelionsurprinzătoare la prima vedere, are de fapt o vechime considerabilă, care reflectă sensurile schimbătoare ale cuvintelor. În Cantor de avis și comers din 16 ianuarie 1840, era descris „picnicul strălucit” din 31 decembrie 1839, din Sala Momolo, la care participase chiar prințul Alexandru Ghica. Italianul Momolo, despre care scriu toate istoriile orașului București, e pomenit de Dimitrie C. Ollănescu, în Teatrul la români (1898), ca organizator al așa-numitelor Picnic-bal. Acestea aveau să devină una dintre petrecerile bucureștene cunoscute, ceea ce explică prezența cuvîntului picnic, peste un deceniu, la Anton Pann, în O șezătoare la țară (1851-1852). Unul dintre personajele povestirilor versificate evocă petrecerile orășenești: „Popa zise: – Jupîn Iani (aşa chema p-arendaş), / Crez că ai avut petreceri mai frumoase la oraş; / Acolo sînt baluri, clupuri, e teatru, e picnic, / Sînt soarele şi altele care nu ştiu cum le zic”. Am fi fost poate tentați să credem că termeni ca picnic și club sînt mai noi în limbă; textul lui Anton Pann ne dovedește că aceștia circulau în vorbirea curentă la jumătatea secolului al XIX-lea, chiar dacă în forme și cu sensuri ușor diferite.

În definițiile actuale din dicționarele noastre, picnic este o „masă (și petrecere) comună (în aer liber), de obicei cu contribuția fiecărui participant” (DEX). Desfășurarea în aer liber și caracterul relaxat, lipsit de formalitate, al mesei sînt cu siguranță componenta dominantă a sensului actual al cuvîntului; în folosirile mai vechi, trăsătura semantică esențială era însă contribuția fiecărui participant. De aceea puteau avea loc picnicuri în săli de bal și chiar baluri-picnic, cu denumirea răspîndită rapid în toate regiunile românești. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ziarele publică adesea știri despre aceste petreceri: „Am asistat cu plăcere la primul picnic comercial, dat de un Comitet în sala Slătineanu la 21 ianuarie” (Românul, 27.01.1867), „cauza este de la balul Picnic” (Curierul de Iași, 1869); „Picniculdat în saloanele D-lui General N. Mavrocordat a reușit pe deplin. O societate numeroasă și din cele mai alese participa la această petrecere unde s-au jucat pănă dimineață” (Curierul de Iași, 1873); „Erau vremi când în Năsăud (…) nici o săptămână nu trecea să nu fie sau bal sau petreceri (picnicuri) de danț, teatre, concerte, etc.” (Familia, 1882); „În sfârșit, după atâția ani de pauză, se va aranja și-n Oradea-mare o petrecere românească cu dans. Aceasta va fi un picnicși se va ține în sala școalei normale” (Familia, 1890). La un moment dat, picnic ajunge să desemneze mai ales petrecerile private (evident, organizate cu contribuția participanților): „Cu cât însă scad balurile publice, cu atâta se înmulțesc picnicurile, petrecerile casnice, unde se adună câte un cerc de cunoscuți” (Familia, 1880). Cuvîntul era atît de răspîndit, încît este inclus chiar în dicționarul academic al lui A.T. Laurian și I. Massim, desigur exilat în glosarul de forme nelatinești (Glosar care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor cum și cele de origine înduioasă, 1871), cu definiția „ceva colectiv, bal cu colațiune de mulți soci”.

Importanța trăsăturii „cheltuieli împărțite” față de „desfășurare în aer liber” se păstrează pînă tîrziu, din moment ce în revista Femeia, nr. 11 din 1968 se scria: „chiar dacă revelionul este stabilit «pik-nik», fiecare persoană cu contribuția sa, nu uitați că politețea vă cere să oferiți gazdei o mică atenție”. Citatul ilustrează și instabilitatea grafică a unui cuvînt căruia i se puteau reface diverse variante de scriere (eventual influențate de echivalentele din alte limbi): picnic, pic-nic, pick-nick, pik-nik. Ajungem astfel și la chestiunea etimologică. Picnic e un cuvînt internațional, cu forme asemănătoare în multe limbi moderne – Picknick în germană, picnic în italiană, piknik în maghiară etc.; chiar dacă au fost căi mai complicate ale răspîndirii, sursa primară este franceză. Forma englezească picnic, cu sensul de bază „masă luată în aer liber, într-o excursie, drumeție etc.”, e un împrumut de secol al XIX-lea din franceză, unde pique-nique avea inițial sensul „masă pentru care fiecare plătește partea sau își aduce mîncarea” (cu atestare din 1694); astăzi primul sens este învechit, fiind înlocuit de „masă în aer liber, în general pe iarbă și în comun” (Trésor de la langue française informatisé). Româna a preluat cuvîntul – direct din franceză sau prin intermediul altei limbi – ca termen al vieții cotidiene, într-o vreme a scrierii cu chirilice și a adaptării rapide; apoi prezența sa în limbă (cu scrierea picnic sau pic-nic) a fost întărită de alte surse, inclusiv de engleză, în măsura în care ziarele relatau despre felul în care, în America, „vecinii și rudele se strîng pentru un picnic” (Românul, 1869), sau despre „marele pic-nic anual al asociațiunii oamenilor grași” din Statele Unite (Tribuna, 1887). 

Trecutul ne apare, prin textele, imaginile și cuvintele păstrate, cînd foarte departe, cînd foarte aproape. Picnicul de la 1840 era altceva decît revelionul de azi, și totuși nu atît de diferit pe cît am putea crede.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe