Peste Ocean în antichitate (1). Infracțiunea cu ananas
De-aia te faci om de știință, ca să fii primul care scrie despre ananas. În anii ’50, cineva a publicat un detaliu rar dintr-o frescă de la Pompei, din Casa dell’Efebo, în larariul căreia apărea ceva care, într-adevăr, seamănă binișor cu un ananas. Și mai bine aș zice că seamănă fructul din coșulețul de pe un mozaic pavimental din vremea lui Augustus (foto, dreapta sus). E drept că în materialul botanic carbonizat de la Pompei nu găsim nici urmă din acest fruct originar din America de Sud. Profesorul de la Napoli e însă convins că avem aici de a face cu însuși ananasul și trage concluzia că deci fructul exista în antichitate undeva în Africa sau Asia, de unde ar fi putut ajunge în Italia. Omul, care de altminteri crezuse că poate identifica în pictura pompeiană și alte fructe tropicale necunoscute în Europa antică (mango, de exemplu), a fost imediat contrazis, dar și-a menținut argumentele în Rivista di ortoflorofrutticoltura italiana, nelipsită de pe noptiera mea. Fructul împricinat este, de fapt, un con de pin italian, comun în arta romană, în vreme ce ananasul nu e cunoscut din nici un text grec sau latin (sau arab vechi). În epoca digitală însă, așa-zisul ananas de la Pompei a fost confiscat de cei care propovăduiesc contactele romanilor cu Lumea Nouă.
Ideea contactelor antice transatlantice și transpacifice este plăcută. Idei simpatice trebuie să existe, căci viața noastră este grea. Atunci cînd aceste idei se transformă însă în teze publicate online cu argumente întortocheate (și distortocheate), viața noastră devine și mai grea. În principiu, cu cît ipoteza științifică pe care o propui e mai în răspăr cu paradigma acceptată, cu atît mai numeroase și mai serioase sînt argumentele pe care ai obligația să le prezinți în sprijinul ei. Nu poți să anunți că ai dat drumul din mînă unui măr în grădina ta și el a rămas suspendat în aer, deci forța gravitației nu există. Care e credibilitatea martorilor sau erai, din întîmplare, singur? S-a putut repeta experimentul de către alții cu aceleași rezultate? S-au căutat și explicații alternative, ceva mai umile, sau ne repezim să facem afirmații despre Terra?
Cu amărăciune în glas vreau să spun că și porumbul ne face probleme. Sînt unii care cred că zeii sculptați în secolul al XIII-lea într-un templu de la Somanathpur (nu departe de Bangalore, în India) sînt arătați ținînd în mînă știuleți de porumb, plantă domesticită în Mexic. Dată fiind această asemănare cu porumbul (modern, aș adăuga, care nu e tocmai ca acela din secolul al XV-lea, dar nu mai contează) concluzia se impune: două secole înainte de Columb, India + America = contact. Din păcate, obiectul ținut în mînă de Lakșmi și de alte divinități în iconografia hinduistă e de fapt un fruct imaginar, reprezentat adesea drept constînd din nenumărate perle (în sanscrită muktaphala); consoarta lui Vișnu are ca plantă sacră lotusul, iar ca fruct simbolic un fel de gutuie bengaleză (bael) – cîtuși de puțin cucuruzul.
Ce au mai exportat cele două Americi în cele patru zări în antichitate? Tutun. Aud mereu că în 1992, în Germania, țara științei, s-a descoperit nicotină în părul mumiilor din mileniul a doilea î.Hr. Dar nicotina nu se găsește numai în tutun; mai există vreo 20 de plante care conțin nicotină, dintre care cel puțin una exista în Egiptul antic. Răspunsul la această problemă științifică (și probabil numai la aceasta) este: țelină. Cred chiar că va fi greu de găsit o mumie care să nu aibă, acolo, un nanogram de nicotină pe miligram de mumie, provenind din alimentație. (Oficial, după date din 2001, fumătorii au de la 2 ng/mg în sus). Acum, cînd e vorba de măsurat substanțe care se vor regăsi în cantități infime în țesut, una e să faci teste de nicotină azi pe stradă, și alta asupra unui artefact care nu a ajuns din săpătură direct în laborator, ci a petrecut vreo 200 de ani în colecții private, în depozite, pe drum de la un muzeu la altul. Cine dintre noi nu a stropit măcar o dată o mumie cu zeamă de tutun, ca pe trandafiri, să mai scăpăm de afide și omizi/omide? Fără glumă: rar cunoaștem în totalitate intervențiile moderne asupra obiectelor din muzee, acele numeroase și îndoielnice stabilizări, curățări, împrospătări, mai ales cele de dinainte de 1900. Și nu există manual vechi de egiptologie fără o poză cu un arheolog fumînd lîngă o mumie. Oricum, ca să revin, echipa germană care a analizat mumiile nu ne-a tras în piept: oamenii, cu excelente competențe tehnice, doar au consemnat descoperirile lor spre buna folosință a comunității academice și nu au afirmat nicăieri că prezența nicotinei în firul de păr antic dovedește automat importul de tutun american în Egipt. Dar cei care ocupă fascinanta nișă a arheologiei fantastice au jubilat. Că veni vorba, s-au găsit și urme de cocaină în părul vechilor egipteni – scepticii atrag atenția însă că mumiile de la muzeul din München au fost mult timp în posesia Casei Regale a Bavariei și o contaminare modernă nu se poate exclude.
Pînă la urmă, cine vrea să vadă în toate astea o dovadă a contactelor transatlantice nu va putea fi oprit. Ospățul e îndestulător. Dar – vorba omului amărît – ia cu ananas, maică.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons