Penurie teratologică

Colegul meu de la Catedra „Izvoarele Metafizicii”, lector doctor Salvador Claunella, m-a sunat recent și m-a apostrofat din primele secunde ale convorbirii: „Nu mai vreau să tac. Îți citesc, de decenii, cum să le zic, fiziologiile academice și sînt profund nemulțumit. Creezi outsider-ilor impresia că lumea universitară ar fi complexă, cu tipologii diverse. Nimic mai fals. De cînd mă știu, în Universitate – și am, știi bine, peste treizeci de ani de activitate didactică aici, deși am rămas doar lector –, eu nu am cunoscut decît două categorii de profesori: monștrii sacri și valeții lor. Aș vrea să mă înțelegi corect – această dualitate a oferit echilibru și coerență sistemului dintotdeauna. Așa cum, în regnul animal, există două tipuri de personalități, alfa și beta, iar dihotomia respectivă asigură supraviețuirea speciilor, stabilind din start rolurile de lideri și rolurile de executanți, în spațiul academic, s-a constituit, pesemne ab origine, relația dialectică – i-aș spune, ca specialist, hegeliană – stăpîn-sclav, adică monstru sacru-valet. Fiecare îl determină și condiționează pe celălalt, iar instituția trăiește prin fluxul sangvin născut din raportul lor antagonic, precum un mecanism funcțional pe baza principiului vaselor comunicante. Tot ce trebuie să știi atunci cînd sorții te aduc în sfera universitară este căreia dintre cele două clase îi aparții – prin temperament, pregătire, inteligență și, nu în ultimul rînd, charismă personală. Dacă ești valet din naștere, însă bănuiești că în tine se ascunde un monstru sacru, mai devreme sau mai tîrziu vei lua șuturi în fund de la toți și vei cădea în mizerie. Dacă, dimpotrivă, ai natură de monstru sacru, dar, dintr-o nefirească înclinație către recluziunea comodă, vrei să pozezi în valet, vei suferi fie oprobriul public, fie dezgustul de sine, ambele catapulte spre aceeași tristă mizerie. Nu ezit deci să afirm că succesul unei cariere academice depinde de capacitatea titularului ei de a-și recunoaște și asuma, timpuriu, atît identitatea, cît și postura în interiorul elaboratei arhitecturi”.

Claunella s-a oprit din perorație pentru a marca, parcă, scurtul interval de suspans, apoi a hohotit sarcastic în telefon: „Ha, ha, ha, știu ce gîndești acum! Îți zici că valeții stau cuminți în umbra stăpînilor și, cînd le vine apa la moară, le dau la oase pentru a le lua locul. Se mai întîmplă și astfel, nu neg, dar inutil. Ce observam mai devreme e incontestabil. Nu poți deveni monstru sacru dacă te-ai născut sclav, și nici viceversa. Asemenea răsturnări de situații reprezintă prilejurile demascării protagoniștilor și aruncării lor inechivoce în amintita mizerie. Calitatea monstruos-sacră nu depinde de grad ori vîrstă. Stăpînul nativ iese la iveală chiar și din asistentul tînăr, complet neexperimentat, pe cînd instinctul servituții cronice va sta în picioare și la profesorul trecut prin toate etapele meseriei universitare. Pozițiile în cauză nu țin de revoluții, evoluții sau involuții. Au caracter transcendent, vin pe filieră ontologică, nu pot fi inversate, mutate, modificate. Monstrul sacru ajunge, vrînd-nevrînd, pe un palier principal, central, iar în jurul lui încep să graviteze, ca niște licurici bezmetici, valeții academici. Și unii, și ceilalți vor fi, repet, cîtă vreme nu-și trădează menirea, fericiți. Vor ține sistemul în stare de funcțiune, vor da sens spațiului universitar. Și nici măcar nu va fi nevoie de tensiuni pentru stabilirea categoriilor. Ele vin natural, lucrurile sînt așezate, cum spuneam, de la sine, în ordinea lor atavică. De aceea, stimate coleg, consider că așa-zisele tale disecții tipologice pe trupul tăbăcit al gigantului universitar arată ca niște maimuțăreli de copil răzgîiat, deoarece pierzi din vedere esențialul – dihotomia de structură a mecanismului. Totuși, nu am sunat numai ca să te critic. Să fiu sincer, am o problemă imensă. În cei treizeci de ani de profesie universitară, am fost un servitor perfect. Am stat, fără pretenția vreunei promovări imediate, la cheremul unor stăpîni din cei descriși adineauri. Am profitat enorm, firimiturile căzute de la masa lor dovedindu-se mai mult decît îndestulătoare, de benefice, pentru mine”.

După un nou moment de pauză, Salvador Claunella a continuat solemn: „De cîțiva ani nu mai întîlnesc monștri sacri. Vai, Universitatea nu mai produce figurile providențiale ale trecutului! Nu  găsesc cui să mă închin, cui să slujesc. Mă simt ca un orfelin pierdut într-o lume de sclavi fără direcție. Sînt deznădăjduit, fără busolă. Mai am doisprezece ani pînă la pensie și am ajuns al nimănui. Ăsta este motivul pentru care am sunat. Oricît ai fi tu de ocolit de strălucire, simt puțintică energie în tine. În lipsă de altceva, sînt așadar nevoit să te întreb dacă ai acepta să fii monstrul meu sacru. Te asigur că voi fi o slugă loială și devotată”. Am răspuns speriat, cu o pițigăială de valet în glas: „Sigur că da! Vreau să fiu monstrulețul tău!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.