Pentru o politică francofilă

28 mai 2009   PE CE LUME TRĂIM

Faptul că recenta vizită a preşedintelui Băsescu în Franţa s-a axat pe dimensiunea energetică a parteneriatului strategic dintre cele două ţări nu ar trebui să surprindă. Chestiunile legate de securitatea energetică ocupă, de multă vreme, agenda liderilor europeni. Deşi europenii continuă pe drumul greşit al "salvării individuale" " retorica despre o politică energetică unică la nivelul Uniunii fiind urmată de acţiuni politice care ţintesc aranjamente bilaterale cît mai favorabile cu diverşii exportatori de resurse energetice " preocupările sînt aceleaşi pentru toţi: pe de-o parte, se caută surse energetice multiple şi, dacă se poate, invulnerabile la turbulenţe politice, pe de altă parte se doreşte o producţie "curată" de energie. Vizita s-a încheiat cu o importantă înţelegere în privinţa cooperării nucleare între România şi Franţa. Se ştie, Franţa este campioana energiei nucleare în UE. Electricité de France deţine 59 de centrale nucleare, care produc 88% din energia electrică franceză, o bună parte din aceasta fiind exportată. Statul francez deţine un control strict al EDF, avînd în proprietate cam 75% din acţiunile companiei şi dezvoltă în ritm alert programul nuclear energetic. În cadrul UE, Franţa este un susţinător aprig al asigurării independenţei energetice a Uniunii prin dezvoltarea sectorului nuclear. Energia nucleară este cel mai bun răspuns pe care civilizaţia noastră îl poate da barbariei petrolului şi gazelor. Centralele nucleare produc energie relativ autonom şi mult mai "curat" decît orice altă variantă clasică. A spus-o de multe ori pe toate vocile posibile, România este extrem de interesată în forjarea unei politici energetice comune care să fie centrată pe ideea independenţei energetice. În prezent, Europa depinde energetic de Rusia şi este cît se poate clar că această dependenţă alterează capacitatea politică a Uniunii. România a susţinut intens proiectul Nabucco. Acest proiect, însă, se află într-un stadiu incert. El este asumat politic de UE, este finanţat, chiar dacă mai degrabă discret, dar nu se materializează. Costul de 10,1 miliarde de euro ar putea fi acoperit, numai că marea sa problemă rămîne sursa gazelor. Ambasadorul rus la UE glumea săptămîna trecută pe seama Nabucco, spunînd "o conductă impresionantă, dar fără gaze în ea". Nabucco, despre care merită să scrii o carte întreagă, este exemplul perfect de proiect gigantic despre care toţi cei mari au vorbit cu entuziasm, fără să vrea, de fapt, să-l realizeze. Îmi propun să revin la Nabucco în acest colţ de pagină în viitorul imediat. De asemenea, investiţia în transportul lichefiat de gaze pare non-profitabilă. Un stat mic, dar extrem de bogat din spaţiul arab a propus României, la un moment dat, un parteneriat în acest sens. S-a spus că nu ne putem permite, totuşi, investiţia, deşi eu cred că ne-a lipsit curajul de a intra într-un proiect cu totul special, dar, admit, cu oarecare grad de risc. În aceste condiţii, trecerea treptată a României pe energie nucleară este singura soluţie. În acest domeniu, România nu poate avea un partener mai bun decît Franţa. Avem, cu Parisul, un parteneriat strategic semnat şi mi-e greu să găsesc printre dimensiunile concrete ale acestui parteneriat un alt domeniu mai interesant pentru noi decît acesta, al cooperării pe linia energiei nucleare. În final, un cuvînt despre pecepţii. La Bucureşti, în mediile jurnalistice şi politice, o posibilă înţelegere franco-română pe teme nucleare este întîmpinată cu suspiciune valahă. Sigur, ştiu "iniţiaţii", francezii vor să ne vîndă ceva (eventual chiar o centrală nucleară) la un preţ demolator şi noi, de dragul unei vizite construite mutual pentru a fi vîndută public drept un succes, am acceptat imediat. Nu e greu de înţeles de unde ne vine această suspiciune. Ea confirmă traumele pe care le avem. Traume rezultate din experienţe reale şi nu visate, mă grăbesc să subliniez. De multă vreme credem că e mai uşor să cumpărăm decît să binemerităm puncte în jocul relaţiilor internaţionale. Un drac din noi înşine ne învaţă un fel de "înţelepciune practică" care spune că, pe lumea asta, totul se cumpără şi se vinde. Inclusiv reputaţia şi influenţa internaţională. Am avut guverne, precum cel al dlui Adrian Năstase, care au excelat în construirea politicii externe pe asemenea practici. Uitînd că a urma sfaturile dracului e cale sigură spre iad, mulţi politicieni par a fi convinşi că aşa se face. Nu e de mirare, deci, să găseşti oameni din jurul politicii care cred aceleaşi lucruri cu politicienii. Dar, dincolo de toate acestea, soluţia nucleară şi, pe cale de consecinţă, soluţia cooperării strînse cu Franţa mi se pare cea mai bună politică energetică pe care România o poate urma.

Mai multe