Pentru o Europă a responsabilităţii

1 decembrie 2011   PE CE LUME TRĂIM

Eu cred că marea problemă a Europei nu este criza economico-financiară în sine, ci propriul vis care o mistuie. Există două feluri în care un vis poate sugruma o viaţă. Primul e cel donquijotesc – nimeni nu crede în visul lui, dar cel care visează îşi pierde minţile visînd, visînd, visînd... Al doilea e chiar cazul Europei de azi – visul se realizează, tot mai mulţi cred în el, din ce în ce mai mulţi simt tentaţia utopiei împlinite şi visul devine normă de gîndire, obsesie, gîndire unică, apoi devine programul unei birocraţii uriaşe care din realizarea acestui vis trăieşte bine şi nu se mai poate opri. Realitatea, însă, se încăpăţînează să existe. Europa este sugrumată acum de propriul ei vis. Şi, mă grăbesc să spun, nu e nimic rău cu visul în sine – pericolul vine din încăpăţînarea obnubilantă cu care e luat drept realitate. Se ştie că orice criză este un amestec de pericol şi oportunitate. Pentru Europa, pericolul acestei crize poate fi văzut nu doar în execuţii bugetare şi indicatori de piaţă financiară, ci, mai ales, în mintea liderilor politici europeni, setată pe o singură direcţie: din ce în ce mai multă integrare. Este deja un clişeu obosit să spui că, pentru orice problemă apare în Europa, soluţia constă în şi mai multă Europă. Poate că o pauză nu ne-ar strica! Poate că un moment de întoarcere spre noi înşine, fiecare european spre ţara lui, ar fi o idee bună. De ce? Pentru că cei mai mulţi europeni trăiesc o mare iluzie: aceea că Europa poate deveni tot mai competitivă, indiferent de starea economiei ţării sale. Sigur, iluzia asta nu o trăiesc nici nemţii, nici francezii, nici britanicii şi, poate, nici italienii. Ei ştiu că economiile lor sînt puternice. Dar mai toţi ceilalţi, şi mai ales cetăţenii din sudul continentului o trăiesc din plin. Şi, dacă realitatea îi contrazice, se înfurie. De teama furiei lor, politicienii preferă să rămînă în aceeaşi iluzie. Soluţia nu poate veni decît dintr-o redescoperire a realităţii, şi nu din persistenţa obsesională în vis. S-a impus pe bătrînul nostru continent ideea că euroentuziasmul este bun, şi euroscepticismul e rău. Poate că, uneori, aşa e. Poate că, de cele mai multe ori, aşa e. Dar e aşa tot timpul?

Criza economico-financiară, prin care trecem toţi, are explicaţiile ei, asupra cărora nu insist aici. Dar are şi manifestările ei, care mie mi se par a fi amplificate tocmai pentru că Europa este atît de integrată. Imaginaţi-vă că această criză ar fi lovit, de pildă, o Europă care nu avea monedă comună. Criza datoriilor suverane era cu adevărat a fiecărui stat, şi nu ca în cazul eurozonei, cînd este a fiecărui stat şi a celorlalţi parteneri de monedă în acelaşi timp. De ce să aibă probleme Germania, cînd, de fapt, problema e a Greciei? De ce să sufere Franţa, cînd, de fapt, iresponsabil a fost guvernul portughez? De fapt, integrarea europeană, dincolo de toate efectele benefice pe care le-a avut, a produs şi un efect pervers, abia acum vizibil: i-a legat pe leneşi de harnici sau, ca să folosesc langajul la modă, i-a legat pe necompetitivi de competitivi. A ucis, de fapt, competiţia. Speranţa, poate, a fost nobilă: să-i facă pe necompetitivi (leneşi) să fie mai competitivi (harnici). Efectul, însă, a fost altul, după cum ne devoalează acum această criză: cu necompetitivii (leneşii) pe umeri, competitivii (harnicii) au pierdut din competitivitate. Mai pe româneşte, mi-e teamă că urcarea leneşilor pe umerii harnicilor nu-i va salva pe leneşi, ci îi va omorî pe cei harnici. Sigur, au dreptate cei care spun că piaţa comună şi moneda unică au dus la un nivel general de prosperitate nemaiîntîlnit. Dar e de observat că există ţări în eurozonă cu mult mai prospere decît le-ar permite, în mod real, economiile. Aceea este o falsă prosperitate şi, la ora adevărului – care poate fi chiar o criză economică precum aceasta –, tensiunea socială şi politică, generată de frustrarea unei populaţii care a trăit bine în iluzia că merită să trăiască bine şi se vede pusă în situaţia reducerii prosperităţii la nivelul real pe care economia îl permite, accentuează criza şi o face încă şi mai periculoasă. Integrarea răspîndeşte o prosperitate iluzorie. E prosperitatea temeinică a unora care, printr-un efect superficial, se revarsă şi asupra altora.

Dar dincolo de aceste considerente mai degrabă teoretice, există evidenţa că ţările care nu fac parte din eurozonă trec mai uşor prin criză pentru că au un instrument în plus la îndemînă, şi anume cursul de schimb între euro şi moneda naţională. Pe de altă parte, Germania e în criză nu pentru că economia ei este neperformantă, ci pentru că are aceeaşi monedă cu realităţi economice radical diferite, numite Grecia sau Portugalia sau Irlanda. Nu învăţăm nimic din asta?

Răspunsul la criză este, acum, un apel generalizat la şi mai multă integrare. Se spune: Cum de e posibil să avem monedă unică, dar să nu avem un sistem fiscal unic? Bună întrebare. Doar că mă întreb, la rîndul meu, de ce se pune abia acum, în plină criză, şi nu s-a pus cu aceeaşi responsabiliate în ultimii 16 ani, de cînd a apărut euro. Teza mea este că Europa nu are nevoie de mai multă integrare pentru a fi competitivă, ci de mai multă responsabilitate. Şi asta se obţine nu amestecîndu-i pînă la indefinibil pe cei leneşi cu cei harnici, ci stabilind responsabilităţi. Nu vreau o Europă tot mai integrată, ci vreau o Europă care să aibă la îndemînă mecanismele de decuplare a acelui stat care, prin iresponsabilitate, ameninţă întreaga Uniune, un mecanism de decuplare imediată şi cu costuri cît mai mici. Dacă tot se vorbeşte despre modificarea tratatelor Uniunii, aceasta este modificarea de făcut. Un asemenea mecanism, mai ales dacă ar fi folosit într-un singur caz, ar fi cel mai bun mijloc de creştere a competitivităţii.

Mai multe