Pentru o cale conservatoare
Politica românească a devenit un joc stupid, în care mizeria umană dansează îndrăcit cu prostia extatică pe mesele slinoase ale unei bodegi de mahala. Nu mai pot pricepe nici de unde vine încrederea multora dintre prietenii mei în raţiune şi nici încrederea multora dintre neprietenii mei în sensibilitate. În România, şi raţiunea, şi sensibilitatea au eşuat în forme caricaturale, în cel mai bun caz ipocrite, în cele mai multe cazuri jalnice. De aceea proiectele politice de orientare liberală şi socialistă nu mai pot repara nimic. Aşadar, singura cale de urmat este cea conservatoare. Aşa cum avertiza Burke acum mai bine de 200 de ani, raţiunea care dă încredere liberalilor este o utopie. Ideea că societatea, lăsată liberă, în afara controlului, produce natural un aranjament raţional este o iluzie. Raţiunea se dovedeşte a fi apanajul unei elite infime, o minoritate fragilă în context democratic, victima sigură cînd vine vremea vuietului urnelor. Cîţi dintre apropiaţii dvs. au opţiuni raţional întemeiate şi, mai mult, cîţi dintre ei anticipează că ceilalţi vor răspunde raţional propriei raţiuni? Nu număraţi - vă veţi deprima! Cu asta, liberalismul de dreapta este condamnat să se ofilească în propria-i imposibilitate, ca o floare prinsă între geamuri, pe care nimeni nu o mai poate uda. Nici sensibilitatea nu înseamnă nimic pentru corpul social românesc actual. Căzută în starea de lacrimă telenovelistică, sensibilitatea nu mai funcţionează faţă de acele grupuri sociale în nevoie (bătrîni, săraci, copii etc.) sau faţă de acele situaţii (injustiţie etc.) care o reclamă ca pe o trăsătură firească a unui corp social sănătos. Jocul cinic cu pensiile sau cu sistemul public de sănătate arată nu doar incompetenţă politică, ci, mai grav, un imens egoism, o nepăsare sfidătoare. Nu există solidaritate largă, nu există empatie, nimeni nu mai respectă umanitatea din fiecare cetăţean al acestei ţări. Lumea românească e complet opacă la imperativul kantian de a trata umanitatea din noi ca scop, şi nu ca mijloc. Şi cu asta, proiectul socialist este, la rîndu-i, condamnat. Conservatorismul adevărat pleacă de la un sentiment acut al pierderii - nu mai ştiu unde am citit asta, dar îi simt adevărul radical cu fiecare pas pe care îl fac pe străzile ţării mele. România de azi pare un teritoriu în care totul e de cucerit: bani, reputaţii, notorietate, cariere, glorii. Mai mult, România de azi pare un teritoriu în care totul trebuie pierdut, înainte de a putea cîştiga cîte ceva. Trecutul ne chinuie atît de mult! Trecutul nostru comun e atît de urît, încît oscilăm, agonic, între două şanse. Să evadăm în paradisul trecutului personal şi să fugim cît putem de repede, cu toate motoarele progresului turate, de trecutul comun, spre un viitor incert despre care sperăm un singur lucru: e mai bun decît trecutul. Recuperarea raţiunii şi a sensibilităţii, deopotrivă, e posibilă doar dacă România primeşte din plin o infuzie de gîndire şi atitudine conservatoare. Departe de liberalul rătăcit în luxurianţa propriului hybris şi de socialistul risipit în deşertul clasei sociale, conservatorul rămîne cu capul pe umeri. A fi conservator înseamnă a fi responsabil pentru tot ceea ce se întîmplă, a suferi puţin pentru orice pierdere şi a nu te împăca cu gîndul că lucrurile trec uşor. A fi conservator înseamnă a pune la dispoziţia tuturor mijloacele pentru schimbare, dar a nu forţa schimbarea. A fi conservator înseamnă a detesta revoluţiile ori reformele venite din programe politice şi gîndite departe de realitate, în lumea frustrărilor travestite în ideologii. A fi conservator nu ţine, în definitiv, de politic, ci de un anume fel de a fi în lume. Melancolia de a vedea lumea îmbătrînind şi îngrijorarea de a vedea că sînt cîte unii care îi grăbesc îmbătrînirea cu bruscheţe "progresistă" produc un anumit tip intelectual care, în cele din urmă, se manifestă în politic prin calm şi principialitate. A fi conservator implică, cumva, să-l ai model pe Isus Hristos - manifestarea deplinei responsabilităţi. Valorile conservatorului sînt cele ale micii comunităţi - familie, şcoală biserică - acolo unde solidaritatea este naturală şi umanul se exprimă cu decenţă. Dincolo de această solidaritate la nivel "micro", există doar libertate. Şi nimeni nu crede în libertate, în minimalizarea statului şi în libera iniţiativă, mai mult decît un conservator. E lesne de înţeles de ce în România nu prinde rădăcini o mişcare conservatoare autentică. Pe de-o parte, nu e nimic de conservat la nivelul cetăţii, pe de altă parte, nu există predispoziţie spre responsabilitate şi solidaritate la nivel individual. Dar aceste dificultăţi arată, cu mai multă pregnanţă, necesitatea unei astfel de mişcări, căci ceea ce ne împiedică să fim conservatori este exact ceea ce e mai rău în/cu noi. Imensa lehamite şi vădita astenie a corpului social românesc sînt, pentru mine, semne bune. De aici se pot naşte soluţiile temperate, dar ferme, de aici poate reîncepe ofensiva bunului-simţ şi regăsirea reperelor fundamentale de orientare a omului în lume. Nu sînt de acord cu clişeul după care politica românească e departe de oameni. Dimpotrivă, politica românească mi se pare mult prea intimă, mult prea impregnată de grosolănie şi de uşurătatea de care suferim cu toţii la acest început de veac. Recuperarea raţiunii şi temperarea ei cu sensibilitate sau, din unghi opus, recuperarea sensibilităţii şi temperarea ei cu raţiune se pot realiza în cetate numai prin apariţia şi victoria electorală a ideii conservatoare. Aştept o mişcare conservatoare şi ştiu bine că nu sînt singurul!* _______________ * Fără nici o legătură cu partidul dlui Dan Voiculescu. Dimpotrivă...