Pentru numele lui Dumnezeu...
„Pentru numele lui Dumnezeu, acest om nu poate rămîne la putere.” Așa s-a încheiat discursul rostit săptămîna trecută de președintele SUA, Joe Biden, la Varșovia.
Nu trecuseră mai mult de cîteva minute cînd au apărut primele reacții. Între ele și una a unor nenumiți consilieri ai Casei Albe care au încercat neconvingător să explice că președintele Statelor Unite nu a spus ceea ce auzise o lume întreagă. Remarca nu figura în textul discursului pregătit pentru polonezi.
Aceiași consilieri avuseseră grijă să anunțe că intervenția lui Biden va fi una de importanță majoră. Televiziunile de știri americane și de aiurea au anunțat-o ca atare.
A făcut președintele american o gafă chemînd la schimbări politice în Rusia? Dezbaterea e încă în curs, rezultatele se vor decide probabil prin tragere la sorti peste vreo 20-30 de ani cînd, dacă universul nu are cine știe ce moment de cruzime, Vladimir Putin va fi aproape sigur istorie. Iar dacă lucrurile vor fi mers bine, locul său în memoria generațiilor următoare va fi fi ferm stabilit cu ajutorul unui tribunal internațional.
Furtuna declanșată de ieșirea din scenariu a lui Joe Biden subliniază o problemă dificilă nu numai pentru consilieri politici puși să scoată castane din foc, ci și pentru restul societăților noastre. Care e limita după care devine tolerabil să spui adevăruri banale chiar dacă ele au presupuse consecințe politice? Ce anume trebuie să comită personajul respectiv ca să decidem că e în regulă să numim crima crimă și dictatorul dictator?
Vladimir Vladimirovici Putin e președintele Rusiei, președintele criminal al Rusiei sau, după ce a pus la cale și a executat catastrofa din Mariupol, e doar un criminal ale cărui fapte îl fac incompatibil cu orice funcție de reprezentare de pe lumea asta, deci inclusiv cu aceea de șef al statului rus?
În același speech care a provocat atîtea discuții, președintele Biden lăsase să se înțeleagă că lupta Occidentului liberal cu forțele care îi vor distrugerea va fi de durată. Deci, cel puțin în evaluarea Casei Albe, președintele criminal al Rusiei va mai petrece încă o vreme la Kremlin. În atari condiții, chemarea la aruncarea sa peste bord sună mai degrabă a wishful thinking. Dacă șeful statului american a făcut o gafă, atunci poate aceea nu e că a recunoscut că vrea alt președinte în Rusia, ci că emite această pretenție fără să întreprindă mare lucru, fără a face prea multe pentru a o transforma în realitate.
Sigur că, într-o lume normală, teama că un partener de discuții ar reacționa neplăcut e un motiv suficient ca să îți calculezi bine cuvintele. Însă vorbim aici de același om ai cărui minioni fac de ani de zile emisiuni la televiziunea rusă în care explică cum vor distruge Occidentul. Același om care flutură constant amenințarea nucleară la adresa a tot felul de dușmani imaginari. Pe avioanele militare rusești scrie „Spre Berlin”.
Teama că s-ar supăra cineva de la Moscova are ca premisă, neplăcută din punctul meu de vedere, ideea că normalitatea se mai poate întoarce vreodată în relațiile lumii civilizate cu Rusia. Ca să realizăm enormitatea unei astfel de premise trebuie să ne închipuim cum ar fi fost ca, în 1943, domnii Hitler, Churchill și Stalin să decidă că războiul în curs nu aduce nimic bun și poate ar fi bine ca țările lor să se întoarcă la comerț și la alte preocupări civile.
Pe măsură ce tot mai multe informații despre dezastrul din Ucraina devin publice, cred că ideea unei Rusii care așteaptă doar prilejul potrivit pentru a redeveni respectabilă și „normală” e tot mai evident iluzorie. Din conversațiile soldaților ruși cu rudele rămase în țară (interceptate și făcute publice) reiese destul de clar că propaganda Kremlinului a reușit să își creeze un popor care ar legitima orice. Nevestele rusoaice își îndeamnă adesea bărbații ajunși pe front să îi pedepsească pe ucrainenii „naziști”. Sondajele arată destul de clar o solidarizare a poporului cu regimul. Rusia, rușii și Putin sînt un trup uriaș ale cărui organe nu pot funcționa decît împreună. Organe ce se determină unul pe altul, nu știu să funcționeze altfel decît împreună și nici nu vor să o facă.
Numiți-le cum doriți: deportări, violuri, crime de război, răzbunare oarbă – rușii vor găsi un raționament care să le justifice. Fie faptele astea erau inevitabile, fie sînt săvîrșite de altii. Regret să o spun, dar sutele sau miile de protestatari arestați temporar de regimul lui Putin nu pot salva sufletul unui întreg popor. Uneori trebuie să ne mai uităm și așa la istorie.
Zilele astea se vorbește mult despre negocieri și armistiții. Este esențial ca orice fel de înțelegere, fie ea și favorabilă Ucrainei, să nu ducă iar la „normalizarea” unui stat și a unui dictator ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. S-a întîmplat. Pentru Mariupol, lumea nu mai e la fel, nu e nici pentru milioane de refugiați, nu e nici pentru est-europenii care au descoperit din nou coșmaruri de care uitaseră.
N-ar trebui să fie la fel nici pentru Putin sau țara sa. Pentru numele lui Dumnezeu, cum ar zice președintele Biden.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.