Pelerin la curtea lui Netanyahu

Dacă mi-ar sta în putere, aș organiza călătorii în masă ale românilor la Ierusalim, ca să înțeleagă mai bine pe ce lume trăim. Pentru mine, orice călătorie în acest mare oraș înseamnă o lecție și, mai ales, descoperirea unei deschideri interioare de care habar nu aveam că sînt în stare. Cu fiecare zi petrecută pe străzile vechiului Ierusalim, mai aflu ceva despre mine. Am mers, recent, pentru a șasea sau a șaptea oară la Ierusalim.

Vreau să vă împărtășesc cîteva din gîndurile pe care mi le-a stîrnit această călătorie, veritabil pelerinaj spre punctul focal al credinței mele, dar și spre propria mea inimă, nu pentru că ar fi important să știți ce mai e cu mine, ci pentru că ar fi important să vă mai gîndiți un pic la lumea în care trăim, abandonînd perspectiva marginală a României și empatizînd cu perspectiva centrală pe care o oferă așezarea în Israel. Nu mă îndoiesc, am mai spus-o, că Ierusalimul este centrul lumii și simt că e important pentru noi toți să încercăm să privim lumea și din centrul ei spre periferii, nu doar dinspre periferia noastră spre alte periferii. Mai întîi, un gînd de conjunctură.

Am prins la fața locului conferința de presă sub formă de spectacol mediatic în care premierul Benjamin Netanyahu a dezvăluit lumii că Israelul a pus mîna pe o imensă arhivă a programului nuclear iranian (a arătat sute de CD-uri și bibliorafturi) care ar dovedi că Teheranul nu s a oprit din efortul de a produce arme nucleare. Premierul Netanyahu este un politician mult prea inteligent și experimentat ca să nu știe că, procedînd astfel, va genera un val de neîncredere în opinia publică internațională. Pe de o parte, imensa masă de pacifiști aliată cu imensa masă de antiamericani care domină „rețelele“ își va aminti de sceneta armelor de distrugere în masă care a justificat invazia americană în Irak din 2003. Asemănările te trag de mînecă. Pe de altă parte, toată lumea știe că președintele american Donald Trump va anunța zilele acestea dacă SUA mai rămîn sau nu în tratatul numit „Joint Comprehensive Plan of Action“, mai cunoscut în lume ca „The Iranian Deal“. Astfel, legătura pare evidentă și aceeași masă de pacifiști, aceeași masă de antiamericani, la care se adaugă și imensa masă de antitrumpiști (însumate, cele trei mulțimi chiar dau o majoritate consistentă în opinia publică internațională), devin imediat vectori aprigi ai neîncrederii față de afirmațiile lui Netanyahu. De altfel, reacțiile de după conferința de presă din 30 aprilie confirmă aceste așteptări. Cei mai mulți comentatori, fie ei profesioniști sau amatori, nu cred sau, în cel mai bun caz, preferă să nu creadă în dezvăluirile lui Netanyahu.

Sigur, Benjamin Netanyahu nu este chiar cel mai credibil politician din lume. Dar nici Putin și ayatollahii nu sînt. Atunci, de ce a ales premierul israelian această cale, mai aproape de show mediatic decît de mesajul politic clasic? Cred că omul este cu mult mai inteligent și mai abil decît credem. Și mai cred că lumea văzută de la București există, cel mai adesea, doar în capul bucureștenilor. La fața locului, citind presa și conversînd cu oamenii din jur, am înțeles și altceva.

Pentru Israel, cea mai mare amenințare a momentului este prezența militară iraniană în Siria. De la începutul haosului catastrofic sirian, Israelul a fost atent, mai ales, la o singură chestiune. Lumea largă discuta despre soarta regimului lui Bashar al Assad și democrație, despre scandaloasa neputință a Occidentului, despre reafirmarea Rusiei ca putere globală, despre lupta cu fundamentalismul islamic, despre puseul turc și drama adiacentă a kurzilor. Israelul, însă, a observat atent altceva: avansul iranian în Siria. Fie cu armata sa, fie cu „proxy“ de genul Hezbollah, regimul de la Teheran, agresiv în antisemitismul lui, un regim care, vă reamintesc, asumă programatic distrugerea statului Israel, s a consolidat în Siria, unde a intrat pentru a lupta de partea lui al-Assad. Iar Israelul, prin operațiuni militare de tot felul, a încercat să oprească această consolidare, navigînd cu grijă în funcție de prioritățile războiului sirian, căci distrugerea ISIS era, la rîndul ei, o prioritate strategică importantă. Așadar, Israelul trebuia să oprească avansul iranian, dar, în același timp, să nu prejudicieze „coaliția“ anti-ISIS, din care Iranul făcea parte. Acum, după ce ISIS a devenit istorie, situația este mai simplă, dar și mai periculoasă. Acum, atît Bashar al Assad, cît și Rusia admit dreptul Iranului de a sta în Siria, iar pasul următor al militarilor iranieni ar putea fi împotriva statului evreu. Așa se explică de ce Israelul a trecut la acțiuni mai decise împotriva capacităților militare iraniene din Siria după înfrîngerea ISIS, dînd un mesaj dublu: vedem ce faceți și nu tolerăm! Iar mesajul este direct pentru Iran.

Conferința de presă a lui Netanyahu trebuie văzută, mai degrabă, ca un moment al confruntării israeliano-iraniene decît altceva (de pildă, o mînă de ajutor dată lui Trump în justificarea eventualei decizii de a rupe tratatul antinuclear cu Iranul). Teheranul trebuie să înțeleagă că Israelul e puternic: îl poate bombarda, îi poate fura arhivele secrete, îl monitorizează îndeaproape „pe tot terenul“. Nu te pune nici cu Tzahal, nici cu Mossad, că pierzi! – cam asta a vrut să spună, de fapt, Netanyahu în conferința de presă mult discutată. Și puțin importă dacă lumea largă a înțeles sau nu acest mesaj, important este că Teheranul a înțeles. Iar reacțiile iraniene par a confirma asta, căci, în afara unor ieftine bășcălii, nici o replică serioasă, consistentă nu a venit din capitala Iranului. Te ai fi așteptat ca Iranul să contrazică serios afirmațiile lui Netanyahu, să producă dovezi contrare, cum că programul nuclear este riguros desfășurat în termenii acordului. N-a făcut-o. Nu pentru că nu ar putea produce un show mediatic contrar, ci pentru că, după părerea mea, a fost surprins de anvergura informațiilor căzute în mîna Israelului. Asta arată cît de puternic este, sub aspect informativ, statul evreu chiar și în birourile Puterii iraniene. Așadar, cred că Israelul a vrut pur și simplu să stupefieze Iranul cu forța sa și, mai cred, a reușit în bună măsură.

Altfel, noi sîntem doar spectatori la acest război. Penibili și mici. Ne place ori nu, avem în plan in­ter­na­țional exact anvergura unui Liviu Dragnea. Și mai cred că, decît să comitem prostii inutile de genul mutării ambasadei României la Ierusalim, mai bine am înțelege exact în ce situație este Israelul și am oferi sprijin politic eforturilor sale de a se proteja. Ar fi de mii de ori mai utilă Israelului o susținere românească – pe cît sîntem noi în stare, desigur – a eforturilor sale de îndiguire a puterii Iranului pe teritoriul Siriei, în cadrul ONU sau chiar UE, decît mutarea amețită a ambasadei. Dar, pentru asta, ne-ar trebui o politică externă.