Pe Schiel
Acum cîteva zile, cînd toată lumea era desigur în izolare, răstignită prin case, tatăl meu, Anton, care are aproape 72 de ani și care dintotdeauna a fost umblăreț – de cînd dă firul ierbii prin martie nu mai poate să stea în casă (apropo de „bătrînii” noștri de peste 65 de ani care de multe ori sînt mai energici și mai tonici decît „tinerii” de 40), de cînd ai mei s-au mutat la Cîmpina cam o dată la cinci-șase zile ia trenul, uneori de unul singur, ca să meargă măcar pînă la Sinaia și să urce un pic pe Furnica –, mi-a scris un mesaj ușor romanțat, dar care m-a emoționat. „Am ajuns să urlu de disperare”, zice el, „că nu pot să mă urc în tren, să merg la Bușteni, apoi pînă la gura Diham, să urc spre Poiana Izvoarelor, să mă las printre ierburi în poiana de unde începe drumul spre vîrful Bucșoiu, apoi să cobor încet prin pădurea de brazi spre cabana Diham și să mă întîmpine lumea pe terasă, să-mi iau o bere, să o împart pe a doua cu caprele bețive de acolo, să stau la soare… Lumea, oamenii din jurul meu pe care i-aș îmbrățișa unul după altul, unul după altul… voi mai apuca vreodată?” M-a emoționat, deși mi s-a părut un pic nerealist, nu cred că nici în condiții normale ar mai fi putut el, la vîrsta lui, să mai facă traseul ăsta din Bucegi, nici eu nu sînt sigură că l-aș mai putea face fără vreo lună de antrenament, mai ales după izolare, cînd simți cum ți se atrofiază mușchii, în fiecare dimineață te trezești de parcă ai fi dormit în cort, pe nisip. Totuși, mi-am amintit la rîndul meu nu doar de Poiana Izvoarele și de Diham (da, acolo erau într-adevăr două capre mereu „ambetate”, le învățaseră turiștii să soarbă din sticlele cu bere, sper că au murit de ciroză fericite), cabane simpatice amîndouă, dar la care de regulă ajungeau toți pantofarii. Ca și la Babele, nu există nicăieri mai mulți pantofari decît la cabana Babele pentru că urcă cu telecabina. Însă mi-am amintit de Jepii Mari, traseul meu preferat din Bucegi pe care de-abia așteptam să-l facem în fiecare vară, cam prin ultima zi de concediu, cînd eram deja destul de bine antrenați după trasee din astea mai mărunțele, Gura Diham și Poiana Izvoarelor. Jepii Mari este unul dintre cele trei sau patru trasee de cinci-șase ore (pe timp de vară) care urcă de jos, de la o altitudine de sub o mie de metri, pînă pe la o mie opt sute, sus, pe platou. Pe parcursul întregului „sejur” pe care ni-l petreceam la gazda noastră, doamna Roșca, din Bușteni, ne pregăteam, de fapt, pentru clipa cea mare – „să facem Schielul” (așa se mai numește traseul, după numele unor frați industriași de final de secol al XIX-lea care au construit fabrica de hîrtie din Bușteni, tot ei au construit și funicularul pînă sus, pe munte).
Povestea, de fapt, e alta – pe vremea aceea, atunci cînd România era cu adevărat în izolare, chiar dacă oamenii circulau aparent liberi pe stradă, ai mei nu puteau să mă plimbe prin Italia, Franța sau Elveția, cum pot face astăzi părinții cu copiii lor, așa că mă duceau pe munte. M-au cărat pe munte de la trei ani, de cele mai multe ori în brațe cînd nu mai puteam să merg, îmi amintesc vag o escapadă din asta cînd ne-a prins noaptea aproape de Cota 2000, ne-au atacat și niște cîini de stînă, pînă la urmă am ajuns la cabana care era închisă, dar ne-au lăsat să dormim într-o sală de mese. Treaba asta cu urcatul pe munte era chiar mai mult decît o evadare sau o distracție, în momentul în care treceai de ultimele case din Sinaia sau Bușteni te simțeai liber și fără spaima că ai fi fost urmărit de vreun milițian sau securist, Anton, de pildă, își alegea locuri anume în care să-l înjure cu voce tare pe tovarășul Nicolae Ceaușescu despre care eu învățam la grădiniță și la școală că era tatăl nostru, al tuturor. Înjurăturile lui se spărgeau de versanții muntelui și aveau ecou în pădurea de brazi, Anton scăpa de frustrare și se simțea fericit, mama, în schimb, tot era speriată că ar putea să apară vreunul după un brad ca să-l aresteze. E bine să-mi amintesc de aceste lucruri acum, pentru ca două-trei luni de stat în casă în care pot să comunic pe Internet cu oricine din lumea asta și pot înjura pe oricine să nu mă dea peste cap, n-are rost. S-au întîmplat altele, mult mai cumplite, de-a lungul timpului, cei foarte tineri de acum sînt singurii care n-au repere și deja pandemia din 2020 devine evenimentul vieții lor.
Revenind la Schiel, plecam pe la opt dimineața, cu rucsacuri clasice tip raniță în care aveam cam tot ce-i trebuia pe munte unui excursionist în anii ’80 – tricouri și maiouri de schimb, sticla (de sticlă pentru că nu existau pet-uri) plină cu apă, cîteva sandviciuri, piersici sau mere, eventual o ciocolată. Traseul începea de lîngă hotelul „Silva”, unde toți pantofarii se înghesuiau în cozile încremenite la teleferic, mai ceva ca acelea la pîine. Îi depășeam cu un sentiment de triumf – noi urma să urcăm tot muntele pe jos. Apoi, dunga albastră se despărțea de traseul spre cascada Urlătoarea (tot pentru pantofari, în plimbare), dar și de crucea albastră a Jepilor Mici (mai aventuros și mai abrupt, l-am făcut mult mai tîrziu, spre finalul adolescenței) și începea să urce prin pădure, cocoașă după cocoașă, de-ți blestemai zilele. Abia ce se termina una și ziceai că ai dat de o mică porțiune de drept, că începea alta. Te mai opreai la cîte un stîlp ruginit al funicularului fraților Schiel, mai luai o gură de apă, îți mai trăgeai sufletul, după care iar urcuș de-ți săreau ochii din cap, iar apă, iar piersică. Nici nu-ți dădeai seama cînd lăsai în urmă foioasele, apoi cînd te pomeneai printre conifere, în pădure era o umbră densă prin care răzbăteau cîteva raze de soare, frunze moarte din anii trecuți, trunchiuri căzute, păsări uneori amuțite la ora amiezii. Din cînd în cînd apăreau puncte de belvedere și vedeai Bușteniul din ce în ce mai jos, îți dădeai seama cît ai urcat, de fapt, și aveai mici momente de satisfacție. Ca să o iei de la capăt – Schielul era lung, plicticos, interminabil, exact ca povestea noastră de acum cu pandemia, căci să urci un munte nu e niciodată ușor, mai ales dacă știi că-l poți coborî relaxat, fluierînd. Un alt moment de bucurie era cel cînd, după vreo patru ore de transpirație și epuizare, ieșeai în sfîrșit din pădure și nimereai pe pășunea alpină, vîrfurile pe care le știai de jos, din Bușteni, ți se păreau neverosimil de aproape. Și ajungeai „la lanțuri”, partea mea preferată. Prăpastie, pericol, instabilitate, stîncărie, un pas ți se părea unul de uriaș, mai ales pentru un copil de 8 ani. Mă mai împingea Anton de la spate, mă mai trăgea mama de mînă, mai vedeam și capre negre, ne mai întîlneam și cu alți excursioniști care coborau veseli – „Dom’le, mai e mult?”. Cînd vedeai cantonul Schiel, deja erai ca și ajuns sau cel puțin aveai un scop, cabana era în fața ta, toate eforturile tale își găseau un rost și căpătau o reprezentare. Pînă la canton trebuia doar să urci iarăși, printre jnepeni, iar ultimii metri căzniți erau cei mai grei. Cantonul stă de mai bine de o sută de ani pe o buză a muntelui, dacă ajungi acolo poți vedea tot traseul pe care l-ai urcat și ți se pare un efort incredibil. Bușteniul deja e atît de departe, ca dintr-o altă lume, ca de pe o altă planetă. Stai acolo, pe teresa cantonului (care, apropo, acum e în paragină, după așa o minunăție de drum te așteaptă un loc în ruină), cu picioarele atîrnate deasupra hăului, la aproape 2000 de metri, și te năpădește o stare de fericire care nu se poate compara cu nimic. Ai vrea pur și simplu să rămîi acolo, în vîrful muntelui pe care l-ai urcat, ce urmează în viața ta după această ascensiune parcă nu mai are nici o importanță. Da, de astfel de nostalgii avem nevoie acum, cînd ne învîrtim fără rost prin casă, cînd abia dacă facem 500 de pași zilnic… chiar dacă știu că poate nu voi mai urca niciodată pe Schiel, din diferite motive, în primul rînd din comoditate, știu că drumul e acolo, cantonul sper că n-o să dispară de tot, dincolo de ușile închise și de ferestrele casei tale e o lume, aceeași, n-am pierdut-o, încă ne așteaptă.